Destinul literar al lui Ion Vianu (nascut in 1934) este, fara indoiala, spectaculos. In cativa ani, in plina ofensiva a unei noi ge­neratii de prozatori al carei mit e au­to­scrierea, nu-i usor sa impui un stil, un ton, o taietura si o atmosfera inconfundabile, lucrand simultan pe etaje diferite: roma­nul-conglomerat, stufos, arbo­rescent, greu ca pamantul (Caietele lui Ozias, 2004, si Vasiliu, foi volante, 2006, din anun­tata trilogie Arhiva tradarii si a ma­­niei) si, respectiv, romanul-povestire, aerisit, cizelat, atragator ca un cocteil de vara (Paramnezii, 2004, iar acum Ne­cre­din­ciosul*). "... Eu sunt douamiist prin­tre saizecisti, am fost contemporan cu un eseist ca Matei Calinescu, un poet ca Nichita Stanescu, un romancier ca Nicolae Breban, dar abia acum public fictiune" - marturiseste scriitorul pe man­se­ta cartii aparute in frumoasa colectie de la Cartea Romaneasca, netezind cu dis­cretie drumul comentatorului. Probabil ca dupa Necredinciosul nu va mai fi ne­voie de asemenea precautii. Micul roman e o reusita capabila sa castige deopotriva cri­tica si publicul cititor cu exotismul sau de fictiune internationala, intr-un story sim­plu, ingenios si fluent. Acestea sunt atuurile de piata ale ro­ma­nului, gratie carora Necredinciosul a avut deja parte de mai multe recenzii elo­gioase. Romanul place de la primele ran­duri, pentru ceva ce in urma cu zece ani ar fi facut dezastrul unei carti: dezinte­re­sul fata de verosimil. Mult mai antrenat pen­tru plonjeul in fictiune, cititorul de azi eva­deaza cu placere in meandre psiho­lo­gi­ce nefixate istorico-geografic, in cauta­rea condimentelor rare de care existenta co­tidiana duce lipsa. Ca finalul nu e toc­mai indemanatic, ca povestirea se tur­tes­te in ultima parte intr-un joc prea apasat al coincidentelor si explicitarilor - e mai pu­tin important. Pana acolo, suspansul functioneaza perfect, iar readucerea cu