Primesc regulat, de-o bucată de vreme, câte un e-mail de la Ambasada Republicii Cuba. Mailul are ataşat un document word intitulat „Reflecţiile camaradului Fidel“, iar acolo mă întâlnesc cu texte care poartă semnătura fostului preşedinte cubanez Fidel Castro Ruz.
Nu ştiu cine anume scrie textele respective şi nici cine le traduce. De multe ori, le citesc cu plăcere, aşa cum îmi place să-i citesc pe autorii sud-americani. Apreciez talentul. Multe sunt amintiri romanţate ale dictatorului cubanez. De exemplu, despre înfiinţarea primei agenţii de presă din această ţară („sugerată de Che“), despre fostul lider al Forţelor Armate revoluţionare din Columbia, Manuel Marulanda, sau despre „poşta cu clapele telegrafice şi mica şcoală publică din Biran (care) erau singurele instalaţii din acel cătun“ care nu-i aparţineau tatălui „camaradului Fidel“.
Printre paginile de literatură amestecată cu memorialistică, am găsit deseori „înfierări revoluţionare“ şi lozinci tipic comuniste, ceea ce m-a liniştit, într-un fel: Fidel Castro reprezintă ceea ce ştiam că e - o clasă politică dictatorială.
Am în faţă însemnările despre „Educaţia în Cuba“, datate precis: 19 iulie 2008, ora 12:14 p.m. „Toate ştirile care sosesc vorbesc despre provocări multiple şi dificile: deficit de peste 8.000 de profesori, grosolănii şi obiceiuri proaste la elevi, pregătire insuficientă. (...) În primul rând, nu cred că stăm atât de prost. Nici o ţară dezvoltată nu are în acest domeniu indicele nostru de şcolarizare şi posibilităţ i educaţionale pentru toţi cetăţenii, în pofida blocadei injuste şi a furtului neruşinat de bra- ţe, muşchi şi creiere de care suferă Cuba. SUA şi alte ţări bogate nu pot nici măcar să se compare cu a noastră. (...) Imperialismul aspiră ca femeile cubaneze să redevină o marfă, obiecte de plăcere şi servitoare ale celor bogaţi. (...) Să le acordăm aten-
