Vladimir Tismăneanu: "În 1968, regimul de la Bucureşti părea să adopte o linie dacă nu liberală, măcar mai puţin rigidă. "
La această promisiune face aluzie titlul acestui serial. Era o făgăduinţă amăgitoare, câtă vreme Ceauşescu însuşi nu putea fi nicicum bănuit de propensiuni de tip Nagy ori Dubcek. Făcuse parte din comandamentul creat în 1956 pentru a preveni acţiuni de revoltă inspirate de exemplul maghiar. Îi repugna destalinizarea şi se simţea solidar cu poziţiile celor care i se opuseseră deschis. Pentru analiza acelei perioade, amintesc aici volumul „Lagărul comunist sub impactul destalinizării“ coordonat de Dan Cătănuş şi Vasile Buga (Academia Română, INST, 2006). Dincolo de declaraţiile de paradă, Ceauşescu din 1968 nu era structural diferit de cel din 1956: închistat în dogme ponosite, suspicios, intolerant, intrigant, însetat de putere. Se vorbeşte uneori de rolul moderator pe care l-ar fi jucat premierul Maurer. Este vorba de o altă iluzie. Niciodată, sub nicio formă, Maurer nu s-a opus nici lui Dej, nici lui Ceauşescu în privinţa opţiunilor fundamentale. Este posibil însă să existe un dram de adevăr în rumorile care circulau în epocă privind îndemnul lui Maurer către Ceauşescu de a nu ajunge vreodată să aibă sânge pe mâini, deci de a nu urma modelul predecesorului său prin recursul la asasinatul politic. În rest, Maurer a fost, cum scria Petre Pandrea în „Memoriile mandarinului valah“, Leninul României.
Linia xenofobă în politica de cadre a fost expresia regenerării aparatului prin susţinerea activiş tilor total devotaţi lui Ceauşescu. Din umbră, Elena Ceauşescu era de-acum extrem de influentă. Referinţele oficiale la ea sunt cât se poate de anoste, fiind pomenită doar ca „şi soţia“. Ca şi amica ei, frivola Elena Maurer, care o consilia în aceste chestiuni, viitoarea „savantă de renume mondial“ era ahtiată dupa blănuri, bijuterii