Aparent, este cea mai simplă formă de a pregăti o bucată de carne (şi nu numai): friptă bine pe grătar. O făceau şi moşii şi strămoşii noştri, dar şi... oamenii cavernelor. Cu toate acestea, dacă vrei o friptură bună, atunci constaţi că lucrurile devin ceva mai complicate.

Aparent, este cea mai simplă formă de a pregăti o bucată de carne (şi nu numai): friptă bine pe grătar. O făceau şi moşii şi strămoşii noştri, dar şi... oamenii cavernelor. Cu toate acestea, dacă vrei o friptură bună, atunci constaţi că lucrurile devin ceva mai complicate. Toate amănuntele contează (şi contează covîrşitor). Calitatea cărbunelui ori a lemnului folosit, forma grătarului, locul unde-l aşezi, înălţimea flăcării...; apoi felul cărnii, cum o porţionezi, cum o fezandezi şi cît timp, ce arome îi adaugi, cît o frigi, ce garnitură îi pui alături sau ce vin dai pe gît.

Mai este importantă apoi compania, că nu se face să te bucuri de o bucată de carne gustoasă de unul singur... Şi asta încă nu e tot, pentru a avea parte de un "grătar perfect"! Bucăţica asta de friptură – care dacă e gătită cum se cuvine se topeşte în gură, iar dacă nu, atunci se face precum talpa de cauciuc –, pentru care e musai să ţii seama de atîtea reguli, mă face să mă întreb dacă nu cumva e nevoie de o "şcoală a grătarului"? Aşa cum japonezii au o "şcoală de haiku" (ştiţi dumneavoastră, poemul acela de numai 17 silabe, împărţite în trei versuri, pentru care un haijin riguros va şti să respecte nu mai puţin de 100 de reguli!).

À la canadienneO şcoală unde să înveţi cum să pregăteşti o friptură? Bine că nu mă aude Brillat-Savarin, ale cărui vorbe, se ştie, pun cu totul altfel problema: "On devient cuisinier, mais on naît rotisseur". Cu alte cuvinte, poţi oricînd să devii bucătar (cu o pregătire adecvată, desigur), dar grataragiu... eşti sau nu eşti. E chestie de... date genetice