Inima frant-contorsionata e subiectul principal al mult anticipatului debut in cinema al unuia dintre cei mai buni fotografi rock si regizori de promo-uri muzicale, Anton Corbijn. Semnatar candva al iconicelor imagini care ne-au ramas de la Joy Division (trupa seminala din Manchester de la finalul deceniului 8), al clipului Atmosphere al acelorasi, dar si a celor mai bune instantanee Depeche Mode sau U2, Corbijn a pregatit indelung proiectul Control, biografia lui Ian Curtis, sinucigasul lider al poate celei mai influente trupe rock a ultimelor trei decenii. Dincolo de o imagine in alb-negru contrastant, din care fiecare cadru ti se lipeste de retina, de redarea exacta a aerului sufocant si sumbru al Manchesterului industrial de ani ’70 si de cantecele obsedante (interpretate chiar de actori, in frunte cu revelatia Sam Riley, in viata de toate zilele actor si muzician rock intr-o mica formatie din Leeds), Control e un biopic cat se poate de previzibil in care pana si mentionatele piese vin exact in ordinea si la momentele la care te-ai astepta. Dar nici mentiunea Camera d’Or la Cannes 2007 sau premiile BAFTA si British Independent Film, nici sarmul indeniabil al protagonistului, pasiunea cu care Riley se transpune in rol sau faptul ca, daca ai vreo tangenta emotionala cu muzicile Joy Division, te poti trezi fredonand si batand ritmul din picior in sala, nimic din toate acestea nu pot inlatura senzatia ca Ian Curtis si scurta sa poveste adulterin-depresiva meritau o vizualizare mai aventuroasa narativ.

Asa, filmul puncteaza toate momentele vietii personajului (mort la doar 23 de ani!). Cu accent pe ruptura interioara cauzata deopotriva de neasteptata faima a trupei si de relatiile incompatibile cu sotia (superba Samantha Morton) si o jurnalista care e contrariul ei din toate punctele de vedere (Alexandra Maria Lara). Merita insa sa bifati Control chi