- Cultural - nr. 144 / 24 Iulie, 2008 In viziunea lui Liviu Rebreanu, exprimata in discursul de receptie la Academia Romana, intitulat sugestiv Lauda taranului roman si rostit la 29 mai 1940, scriitorii trebuie sa se intoarca necontenit la sursa de vitalitate si energie reprezentata de taranul roman. Doar in stransa legatura spirituala cu taranimea, creatorii "vor produce opere universal pretioase si vor servi, in acelasi timp, destinul neamului…". Lauda taranului roman cristalizeaza crezul marelui prozator, in aprecieri sintetice, de o deosebita plasticitate. Liviu Rebreanu isi exprima, in discursul sau de receptie, atasamentul fata de o clasa defavorizata de-a lungul timpului, o clasa sociala dispretuita cel mai adesea, ignorata ori ironizata. Discursul incepe intr-o tonalitate de o anume umilitate si intr-o gama oarecum "minora", nu mai putin expresiva, insa. Taranul e acela care, in viziunea scriitorului, se afla la temelia statului roman. In sensibilitatea sa robusta, in respectarea cu strictete a traditiei si in expresivitatea limbii pe care o vorbeste sunt de gasit trasaturile specifice ale taranului roman, acele date particulare ce dau substanta chiar identitatii neamului romanesc. Taranimea e clasa sociala ce a coagulat, de-a lungul vremii, in conditiile unei istorii adesea vitrege, daca nu de-a dreptul devastatoare, spiritul national. Din traditiile, obiceiurile, legile nescrise pe care le structureaza mentalitatea popu lara se naste, in fond, sugereaza Rebreanu, chiar ceea ce numim, in mod generic, "specificul national". Pe de alta parte, scriitorul subliniaza faptul ca taranul roman e acela care a stiut intotdeauna sa asculte "glasul pamantului", fiind mereu atasat de fortele latente ce salasluiesc in adancurile originare ale firii. Devotiunea fata de traditie, grija de a pastra nealterate valorile proprii, autentice, au facut ca taranul roman sa devin