„«Dacă m-aş naşte de o sută de ori, tot maică m-aş face». Sunt vorbele unei măicuţe bătrâne, pe care mi-aş fi dorit să le fi rostit eu“, glăsuieşte stareţa Mănăstirii Surpatele. Departe de lume, monahii vâlceni şi-au făcut rânduiala lor, unde liniştea şi munca înalţă sufletul şi liniştesc trupul.
Din Băbeni, drumul se lasă spre stânga, cum vii dinspre Drăgăşani. Intrăm în Frânceşti. Un indicator arată câţiva kilometri până la Mănăstirea Dintr-un Lemn. O ploaie măruntă începe să cadă. Timid, dar insistent. N-a mai dat prin părţile astea de vreo două luni. E binecuvântarea Domnului. Nu e nici 9.00 ceasul. Printre crengile copacilor se zăreşte turla mănăstirii. Nu mai e mult. Pe stânga şi pe dreapta şoselei, case aruncate parcă la întâmplare de o mână neatentă. Nu sunt mari, frumoase, ci mai degrabă prăfuite de timp, şterse de ape şi roase de bătrâneţe. Ajungem. O poartă mare, din lemn, cu încrustări măiestrite, străjuieşte locaşul. Două familii, una de francezi, alta de români, opresc la intrare. Dincolo, o alee curată e flancată de câte un şir de brazi. Undeva, lângă gardul din dreapta, stă discret o căsuţă din lemn, din spatele căreia răzbate murmurul constant al unei ape. E moara mănăstirii, veche de zeci de ani. Aici vin oamenii din sat, de două ori pe săptămână, să macine pentru de-ale gurii. „Era un morar aici, da’ a murit. Înainte, moara era cu apă, acum merge pe curent. Nu mai ştiu când a fost construită, da’ are peste 70 de ani. Că tatăl meu a bătut la sonetă aci. Erau nişte pari înalţi şi oamenii la lucru băteau cu maiu’ în ei, iar alţii trăgeau de frânghie. Eu eram mic pe-atunci, da’ mai mi-aduc aminte aşa...“, povesteşte Vergil Tulpină, urcând sacii în cărucior. Are 78 de ani şi e din Dezrobiţi. Aşa îi zice satului. „Bătrânii noştri au fost robi aci, la mănăstire. Şi pe urmă, s-au eliberat şi de-acolo ne vine numele“.
Isărescu, oaspete
