Jiul seamănă mult cu Rinul. Aceeaşi apă când tulbure, când cenuşie. Aceleaşi musculiţe care intră în ochi imediat ce îndrăzneşti să admiri apusul. Nu vă lăsaţi înşelaţi de pliantele turistice. E vorba de aceeaşi curgere prin câmpii sau dealuri plicticoase. Vestita stâncă a zânei Lorelei seamănă izbitor cu ridicătura de pietre de la Valea Stanciului, pe care se baligă la ore fixe turma de vaci a satului. E drept că Rinul e navigabil şi că a avut parte de o campanie de imagine susţinută de poeţii lumii germanice, care în lipsa unui Capri, şi-au îndreptat tunul versurilor spre râul ăsta lung şi obositor. În timp ce Jiul nostru a fost săltat din mâl doar de vreun Tudor Gheorghe.
Există totuşi două diferenţe esenţiale între Jiu şi Rin. Prima este că unul curge la est, iar celălalt, la vest. A doua diferenţă, una uriaşă de altfel, sunt malurile.
Malul oltenesc este punctat de sălcii şi boschete care, dacă sunt în apropierea vreunui sat, umbresc existenţa constantă a unei colecţii de rahaţi ce face deliciul muştelor. Nu vă înfioraţi încă de scârbă, până ce nu aţi simţit mirosul care se ridică înspre seară dinspre malurile craiovene. Unii dintre copiii săraci care traversează podul de la Bucovăţ cred că aşa miroase în mod normal un râu pe înserat. Apoi, mai sunt şi grămezile de sticle de plastic. Băltesc înghesuite în vreun colţ de apă, laolaltă cu te miri ce chiloţi de damă sau cutii de conserve. „Faună fluvială“ de care românii plecaţi departe nu prea mai vor să-şi aducă aminte.
Malul renan are aromă de proaspăt cosit: efectul maşinilor de tuns iarbă. Sunt şi aici sălcii, dar pe sub ele aleargă, nici ei nu ştiu de cine, nemţii. Biciclişti cât vezi cu ochii, căci, deşi regiunea e printre cele mai bogate din Germania, directorii învârtesc pedalele având la dispoziţie zeci de kilometri de piste speciale. Pietrişul din buza apei e atât de curat, încât pe el înn