Faptul ca lumea contemporana reprezinta, pentru orice artist, indiferent de "ramura" in care se manifesta el, o provocare de nerefuzat este atat de evident incat a-l demonstra ar fi si superfluu, si pretentios. Aceasta provocare capata, fireste, raspunsuri diferite, in functie de sensibilitatea, mijloacele si scopurile artistului. Ametitor de diverse, raspunsurile sunt legate printr-un fir greu sesizabil, dar neasteptat de solid, al carui nume ar putea fi (fara legatura cu filmul difuzat pe Internet - sau, totusi?...) Spiritul Timpului.
Iar ceea ce pare a-i impune artistului acest Spirit al Timpului este, mai intai, preeminenta imaginii asupra oricarui alt element al operei sale - de unde aparitia unor creatii hibride precum, de pilda, cartea-obiect, cu un aspect grafic ce se valorizeaza independent de continutul propriu-zis al volumului, ori muzica concreta, in care prezenta fizica a instrumentului producator de sunete (sau zgomote) ajunge sa fie la fel de importanta ca si sunetul in sine. Vine la rand, in decalogul exigentelor carora trebuie sa le raspunda artistul contemporan, discontinuitatea, fragmentarismul; pentru a intelege pe deplin ponderea pe care o are, in clipa de fata, elipsa narativa (indiferent de tipul naratiunii: literara, plastica, muzicala, chiar arhitectonica), e suficient sa privim un film facut azi si unul datand - oh, nu de acum un secol, ci, doar, din anii 1970-80. In fine, incheie cortegiul (in varianta condensata pe care am schitat-o aici) sincretismul sau, mai exact, mixajul feluritelor limbaje artistice; ca sa ne oprim la teatru, isi mai poate inchipui cineva un spectacol contemporan in care sa nu existe dans, proiectii video sau muzica? Fara indoiala, nu.
Cu atat mai cautate sunt, de aceea, reprezentatiile care isi asuma din capului locului, in mod deschis si declarat, apartenenta la mai multe "arii" artistice simul
