Ori de cate ori vara se instaleaza temeinic asupra Bucurestiului si, in ciuda aerului dens si parfumat strasnic, atat la mahala cat si in plin centru (mai mult sau mai putin istoric) cu adieri de hoit, orasul capata un anume farmec discret, decadent si inexplicabil, ori de cate ori, spre seara, se aud pasarile pregatindu-se sonor de culcare, iar frunzisul copacilor scapati ca prin minune de initiative private sau electoral-municipale coloreaza bolta intr-un verde-siniliu otravitor, ori de cate ori (ce mai incolo si-ncoace) se apropie luna august si eu inca nu am plecat din satul meu urban natal, imi aduc aminte, cu o nostalgie atenuata de rigorile meseriei, de spectacolele vazute, in copilarie, la teatrul de vara din Herastrau. Nu se statea prea confortabil pe bancile fara spatar (inlocuite la un moment dat cu scaune de plastic, mai comode, dar cam antipatice), nu se vedea bine chiar de peste tot si uneori, mai cu seama in noptile vantoase, nu se auzea mai nimic din replicile de pe scena, dar placerea degustarii de arta sub cerul liber era incomparabila si de neinlocuit. (Stramosii nostri - sau ai altora - din antichitate stiau ei ce stiau!) Este o amintire care ma inghionteste (amical, desigur) de fiecare data cand trec pe langa o incinta misterioasa - intrucat inconjurata de un gard foarte inalt -, aflata in, cum se zice, buricul targului, pe Batistei colt cu Tudor Arghezi, langa parcarea subterana de la Intercontinental, foarte aproape de Teatrul National si la un pas de Centrul de Proiecte Culturale al Primariei Capitalei, zis si ArCuB. Pare a fi tot un teatru de vara; ori un cinematograf. Sta neocupat(a) si neingrijit(a), cu gunoaie deversandu-se bogat printre sipci si cu buruienile nemuritoare dandu-i o indoielnica viata vegetala, de ani si ani de zile (te si miri ca nimeni nu a inaltat inca, mandru, un bloc de birouri!). Adica - intreb - chiar nu s-ar pute