Noul" factice pe care-l clama propaganda regimului comunist a stîrnit, aşa cum era şi natural, o reacţie a poeziei româneşti aproape imediat după detenta ideologică intervenită în jurul anului 1965. Defel întîmplător s-a conturat atunci o viziune a trecutului cu substanţă rurală (satul se vedea îndeosebi periclitat cu întreaga-i suită de tradiţii) ca o imagine a patriei beneficiind de prestigiul unui univers primar, întemeietor. Replică la versificaţia festivist-idilizantă a "realismului socialist", creaţia de această natură vădea o sumeţire expresionistă ce reflecta lupta pentru afirmarea valorilor existenţiale ameninţate de proiectul totalitar. Un trecut neguros, cu valenţe mitice, reprezenta cartea de identitate deopotrivă estetică şi naţională a unui lirism recuperator şi totodată defensiv, angajînd un dramatism transcris pe portativul cosmic. Chiar dacă autorităţile totalitare au înţeles a-şi însuşi şi chiar a plusa la un mod tot mai indecent tema etnică, imboldul investigării unei lumi elementare, agitate de forţe stihiale ori contrase în ritualuri, a persistat în duhul unui tradiţionalism regenerat, sub pana unor Ion (Ioan) Alexandru, Ion Gheorghe, Gheorghe Pituţ, George Alboiu ş.a. Unul din poeţii ce continuă a-l cultiva în prezent este Ion Mărgineanu, născut la Lopadea Veche, în ţinutul Apusenilor. Neostenit animator cultural al zonei natale, creator de cenacluri literare, instructor de echipe de dansuri, gazetar, dascăl, culegător de folclor etc., e un temperament eruptiv ce se pliază cu uşurinţă pe formula unei imagistici expansive, bolovănoase. Pagina d-sale emite jerbe magmatice, de-o impuritate originară ce încearcă a se topi în flacăra dicţiei: "Dintre gropile drumului mocnind /sar paşii nepietruiţi ai ţăranului - / lapte al Mumei, carne de / bivoliţă, strigoi,/ neastîmpăr rănit al Dorului - / joardă pentru iertarea păcatului, / dezlănţuiri ale sufletu