In zona cea mai tehnică a argoului interlop românesc, cîmpul semantic al diferitelor "specializări" e bogat, dar nu tocmai omogen, nici foarte stabil. Instabilitatea semantică, tipică lexicului argotic, se explică prin circulaţia sa orală, prin riscurile decodării contextuale şi prin periodicele remotivări produse de vorbitorii înşişi.

Specializările meseriei de hoţ sînt desemnate mai ales prin derivate de la obiectul sau metoda furtului, cu ajutorul sufixelor de agent: -ar (cel mai frecvent), -aş, -ist, -(n)giu. Unii termeni, mai vechi, au suferit procese de extindere semantică, dobîndind sensuri generale sau peiorative, cu care au intrat în uzul familiar. În această categorie se încadrează desigur pungaş (hoţul care fura pungi cu bani), atestat la Anton Pann şi devenit cu timpul un termen familiar generic şi peiorativ, cu sensul de "escroc". Borfaş (hoţul de boarfe, de haine) e cel puţin la fel de vechi, apărînd la Ion Ghica ("Pe borfaşi îi da prin tîrg, bătîndu-i la spate"). Sensul denotativ e încă prezent în Poarta neagră a lui Arghezi (1939): "Mitică e borfaş. Pîndeşte hainele şi rufele întinse pe frînghie şi fuge cu ele în braţe"; altminteri, termenul a devenit de mult o desemnare peiorativă pentru hoţul de rînd. În ultima vreme a fost totuşi reactualizat, ca etichetă interlopă asumată cu oarecare mîndrie ("tupeu de borfaş"). Un echivalent pentru "categoria inferioară" a profesiei pare a fi fost şi bojogar, ieşit din circulaţie, dar care apărea la Nicolae Filimon, în Ciocoii vechi şi noi: "Sunteţi nişte bojogari" (cu explicaţia autorului, în notă: "hoţi proşti"). Explicaţia din Dicţionarul limbii române (Tomul I, 1913) - "cel care ia bojogii aruncaţi la tăierea vitelor în zalhanale şi-i vinde pentru hrana câinilor şi pisicilor" - nu e considerată convingătoare de Al. Ciorănescu (în Dicţionarul etimologic al limbii române, s.v. bojoc); acesta presu