Cu fizica de azi se întîmplă ca în acele ospeţe princiare la care cei de rînd se mulţumeau cu firmiturile căzute de la masa regilor: aici un crîmpei de teorie, mai încolo o ecuaţie matematică, dincolo un experiment cu consecinţe uimitoare, apoi o ipoteză ce răstoarnă întreaga concepţie şi, nu peste mult timp, un nou experiment care dă peste cap ipoteza abia acceptată. Pe scurt, insatisfacţia cea mai mare vine din faptul că asistăm la un spectacol a cărui desfăşurare se petrece peste capul nostru. Suntem spectatorii unei piese în cursul căreia facem figura unor momîi literalmente pasive. Şi aşa se face că, martori neputincioşi ai unei istorii ce ne este contemporană, nu pricepem decît atît cît ne îngăduie intuiţia să pricepem, la asta adăugîndu-se conştiinţa dureroasă că, în privinţa următorilor ani, nu putem prevedea mai nimic din ce se va întîmpla. Totul seamănă cu o cursă imprevizibilă din care pînă la noi nu ajung decît vagi ecouri şi chiar şi acelea numai atunci cînd disputa propriu-zisă s-a încheiat.

Şi astfel aflăm că durata de viaţă a electronului este 1030 ani, ca şi cum numărul acesta ar putea să se asocieze în mintea noastră cu vreo reprezentare cît de de cît la îndemînă, că electronul este una din puţine particule care nu se pot dezintegra în alte particule, de parcă pînă atunci fusesem siguri că puzderia de particule care fojgăie la nivel subatomic se pot transforma unele în altele după cum vor ele, că fotonul are masă zero şi sarcină electrică nulă, ca şi cînd cineva poate pricepe intuitiv ce va să zică un corp fără masă, adică un corp care nu cîntăreşte nimic, fără a mai pomeni de amănuntul "accesibil oricui" că masa unui corp nu e totuna cu greutatea lui, şi că particulele elementare "clasice", despre care astăzi se ştie cam totul, sunt în număr de trei: electron, proton, neutron.

Iar dacă încă nu ne-am resemnat în privinţa in