Citesc in ziarul Le Monde o pagina intreaga dedicata piesei Monoloagele vaginului, prezenta si anul acesta in "off"-ul Festivalului International de Teatru de la Avignon. Premiera a avut loc in 1996, intr-o sala plina de fum (campania anti-fumat nu luase inca amploarea de astazi) din Greenwich Village, la New York, si nimeni nu banuia ca acest text, aflat la limita dintre document si drama conventionala, se va bucura de o asemenea cariera mondiala: tradusa in 45 de tari, este cea mai jucata piesa contemporana din lume. Scrisa de Eve Ensler, piesa ordoneaza dramaturgic confesiunile a doua sute de femei; povestile astfel obtinute sunt rostite de pe scena de catre o actrita, care e obligatoriu ascultata de alte doua, fiecare dintre ele urmand sa expuna intimitatea altor persoane, devenite pentru scurt timp personaje.
Schita acestei piese isi are originea in trecutul lui Eve Ensler, victima, in copilarie, a abuzurilor sexuale, si in experienta ei de reporter de razboi in Bosnia, fiind dezvoltata ulterior prin calatoriile autoarei in lumea intreaga. Experientele dure ale personajelor reale compun o lume unde femeile sunt victime in primul rand prin ceea ce li se intampla, iar in al doilea rand prin surzenia cu care sunt intampinate marturiile lor. Cand povesteste unor barbati, fie ei si imbracati in uniforma de politist, conditiile unui viol, femeia face fata unor intrebari implicite: oare nu este ea insasi vinovata, prin felul cum arata si cum s-a purtat, prin ce a spus sau ce n-a spus, oare nu i-a provocat ea insasi pe violatori, oare nu le-a semnalizat ca e "disponibila"? Iar violenta conjugala nu este, de pilda, un drept al celui mai tare de a-si impune prin orice metode vointa in fata celui mai slab, in cadrul unei legaturi "create in ceruri"?
Demersul autoarei nu se limiteaza la descoperirea uneia dintre fetele brutale ale lumii in care traim, ci tin