Iluziile literaturii române de Eugen Negrici Ed. Cartea Românească, 2008

Dintr-un exces de iubire sau dintr-un prea plin de cunoaştere să fi ieşit, în vara lui 2008, cartea lui Eugen Negrici „Iluziile literaturii române“? Sau şi una, şi alta? Cerebralii cu ţăcălie şi cu tibişirul în buzunarul de la laptop vor ochi partea goală, în timp ce „garda“ iubitoare va sorbi din paharul plin cu nectarul „revizuirii“ de care literatura naţiei are atâta nevoie.

Oricum ar fi înarmate taberele, actul de curăţare a grajdurilor lui Augias la care s-a înhămat Eugen Negrici este salutar. O dată, fiindcă are curaj de unul singur, ceea ce este eroic în sine, a doua oară fiindcă are capacitatea necesară de a ieşi din teritoriul pur al analizei de text pentru a aduce cu sine artileria grea a analizei de tip sociologic şi, nu în ultimul rând, de a proceda la o demitizare întreprinsă cu armele - şi uneltele - antropologiei şi chiar ale psihanalizei.

Pentru că de la imaginarul acceptat ca rădăcină a miturilor care definesc corpul literaturii şi al societăţii româneşti pleacă analiza sa multistratificată, una în care procedează anatomic - luând la refec tot ceea ce ţine de „fundarea Romei“. Nu-şi prea face iluzii Eugen Negrici, un critic care trece totul prin sită şi dârmon, decis să practice ecorşeul pe bietul trup hagiesc al literaturii române: e ceva şchiop în facerea noastră ca naţiune însetată de cultură, o imensă dorinţă de a mitografia tot ceea ce ar ţine, altminteri, de o creştere naturală; o sete de excepţionalism care nu ne lasă să devenim „normali“ tocmai când ar trebui mai mult. Eugen Negrici vede cum istoria noastră culturală, implicit cea literară, se naşte în urma unor fraude istorico-genetice (iau formula, care implică totalitarismul, de la Ernst Nolte, din corespondenţa cu F. Furet). Literatura noastră se naşte greu, iese malformată dintr-o conştiinţă vagă, ne