Subiectele grave, impovaratoare, generatoare de dezbateri si insomnii pentru oamenii din cultura au lasat locul celor mai senine. Si e si normal: suntem in iulie, soarele arde puternic, orasele se golesc, pe strazi, in institutii sau gradini ramanand doar muritorii de rand. Briza marii iti trece pe la urechi, fosnetul brazilor te mangaie repetat, Mediterana sau Atlanticul te racoresc ca jacuzzi-ul personal. In imaginatie, desigur. Asadar, "Unde si cum va petreceti vacanta?", i-au intrebat doua reviste pe scriitorii nostri. Am raspuns si eu uneia dintre ele, dar, pentru ca nu am fost foarte multumit de intrebare, mi-am pus singur o alta: "Unde nu o sa petreceti niciodata vacanta?"

Si-asa am inceput eu sa visez la multele locuri in care nu imi voi petrece niciodata o vacanta de scriitor. Primul care mi-a venit in cap a fost Tanzania. Nici nu stiu daca tara asta se mai cheama asa, dar pentru mine suna ca in povestile copilariei cu colibe, maimute, o multime de banane si nesfarsite aventuri. Dar nu pentru asta am ales eu Tanzania ca prim loc unde nu o sa ajung niciodata. Ci pentru fascinatia cu care il ascultam cu gura larg cascata (si de mirare, dar si pentru ca eram la dentist) pe doctorul meu, care imi spunea: "In concediu, ma duc in Tanzania pentru scufundari" si, in locul transpiratiei care altfel m-ar fi inundat numai ascultand nenorocita aia de freza, simteam pe trup apele de clestar ale Atlanticului. Nici nu stiti ce reconfortant e sa stai pe scaunul ala dintr-un cabinet stomatologic, cu maxilarul anesteziat, si in pauzele dintre doua "Clatiti, scuipati" doctorul sa imi povesteasca minunatele aventuri ale scufundarilor, ale pescuitului si vanatorii subacvatice. Iar mie imi sunau in cap versisoarele cantecelului pe care il cantam si eu cu focul copilului care n-are pic de voce: "In Tanzania se zice/ Ca traia un trib ferice/ Iara sefu' acelui trib/