De cand am calatorit spre Otopeni cu un sofer de taxi care ar fi putut sa fie rom (eu nu m-am prins ca era) si la statia Lukoil, altfel goala, au refuzat toti sa ne serveasca, am priceput si eu ca e adevarat ca tiganii sunt discriminati in Romania. Ca lumea nu ii place stiam, ca si motivele, dar pe timpul comunismului nu s-ar fi intamplat chiar asa ceva. Am devenit de la acest incident mult mai atenta la acest fenomen. Am constatat repede insa ca sunt printre putinii carora le pasa de asa ceva.
Sau eram. Pentru ca la ora asta ne-am transformat intr-o tara avocata a tiganilor. A devenit un sport national sa tii cu ei si sa te simti insultat in numele lor pentru tratamentul la care sunt supusi in Italia, asta, desigur, in timp ce in autobuz la noi te muti mai departe de ei in continuare. De la Adrian Nastase la Valentin Stan, toti oamenii publici care niciodata nu au miscat un deget pentru cum sunt tratati tiganii la noi au devenit, brusc, aparatori fanatici ai tiganilor nostri ajunsi in Italia. In numele lor provocam Europa, tipam la Berlusconi, ca si la Basescu, facem spume pe micul ecran si in afara sa, starnim Parlamentul European sa dea rezolutii absurde, suntem campionii planetari ai corectitudinii politice fata de romi.
Daca putem lua o pauza de ipocrizie doua secunde, hai sa vedem cum stau lucrurile. Amprentarea in sine nu are nimic problematic, e o practica in curs de generalizare, tot asa cum si crima devine tot mai tehnologica, la fel si apararea in fata crimei, ca e terorism sau simplu furt, se tehnologizeaza si ea. Eu sunt amprentata de cate ori pe an merg in America, asa cum sunt toti cei care trec frontiera in Statele Unite: pui degetul si te uiti in camera care iti identifica irisul – asta a fost urmarea lui 9/11. Ce pare suparator in cazul italian este ca nu toata lumea, ca in situatia americana, e amprentata, ci doar unii. Daca ac
