Intrebarea asta, mai cuprinzătoare decît veşnic tînărul subiect de anchetă priuntre autori, "De ce scrieţi?", are avantajul suplimentar că o putem adresa oricui. Sînt oameni care povestesc minunat oral, dar pe care hîrtia îi face să se blocheze sau să-şi piardă hazul. Sau care nu vor să scrie. Cînd făceam naveta cu trenul, pe ruta Bucureşti-Titu, am cunoscut cîţiva asemenea povestitori. Cel mai talentat era un ceferist, spălător de vagoane în Triaj. Bărbat de vreo 40-45 de ani dintr-o comună de lîngă Titu. Autor de schiţe orale. Făcea cronica întîmplărilor din comuna lui şi a celor din triajul de vagoane. Ascultătorii cunoşteau întîmplările, erau consătenii lui, ceferişti şi ei. Le plăcea însă cum le povestea omul, Cornăţel îl chema. Cînd n-avea nimic nou - erau şi asemenea zile - îl puneau să povestească vreuna mai veche, ceea ce nu accepta totdeauna. Nu-i plăcea să se repete. Mai uşor începea o povestire nouă decît una dintre cele vechi. Dacă-l grăbea careva, zicea "Stai, bă, să-mi aduc aminte!" Tăcea un minut, două. Începeau să-i sclipească ochii, îşi pregătea vocea şi dădea drumul povestirii. Dacă-l întrerupea careva, să-i reamintească vreun amănunt pe care-l pierduse, îl invita să zică el mai departe, dacă o ştie mai bine. De ce povestea? Trăgeau oamenii ăştia de el, să ne treacă timpul. Îi venea şi lui, dar erau zile cînd n-avea chef şi atunci le zicea cîte una mai veche. Nu-l interesa să le şi scrie. Acest "Şi mie-mi vine!" mi s-a părut cea mai simplă şi mai plauzibilă explicaţie a plăcerii de a povesti. Să-ţi vină.
Dacă citesc sau aud mărturii scriitoriceşte care complică acest imbold elementar, pentru a-l face mai interesant, îmi vine să casc. Cînd Homer zice: "Cîntă, zeiţă, mînia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul" el aşteaptă să-i vină, cum ar zice Cornăţel, ştiind că are ce-i veni. Nu invoci zeiţa, în faţa celor care te ascultă, ca şi cum ai da în