Sunt zile ca asta când, fără un motiv anume, e greu să trăieşti.
Caraion semnează angajamentul în închisoare. Informează timp de trei ani, încrâncenat. După care scrie: "Sunt trei ani de când primiţi din parte-mi consemnări conforme cu adevărul, neviciate de vreun subiectivism, despre oameni consideraţi de mine - în majoritatea cazurilor - unii palavragii, alţii vrednici de a mă îngreţoşa. Dar de mine însumi, prezentându-vi-i aşa cum sunt măcar în parte, a ajuns să-mi fie şi mai greaţă. Nu mă mai pot suporta, am ajuns la crize de nervi şi insomnii devastatoare mă ucid (...) nu mai pot continua îndeletnicirea aceasta, care-mi provoacă o imensă scârbă de mine." Continuă să informeze încă cincisprezece ani, inclusiv despre Steinhardt, nu numai despre palavragii şi oameni vrednici de a-l îngreţoşa. Fuge din ţară. Liotă de informatori, despre el acum.
Nimic din ce fac nu merge. Nici măcar de Erika nu mă mai ating, e prea nevrozată şi ea. Iar astăzi trebuie să ies în lume, să fac ceva ce am mai făcut de zeci de ori.
Degeaba, nu cunosc obişnuinţa. Cu ce nu mi se potriveşte nu mă obişnuiesc - şi nu mi se potriveşte mai nimic. M-am trezit la trei, m-am sculat la patru, de groază că trebuie să citesc câteva pagini formale, într-o sală mai mult goală, printre oameni care nu-mi sunt ostili. Nu-mi dau seama prea bine dacă sunt o mimoză, un răsfăţat sau, totuşi, un nevrozat. E caraghioasă dificultatea de a trăi în condiţii confortabile, paşnice, dar ea rămâne, persistă să rămână, dificultate de a trăi.
Mai e şi ştiuta inversă proporţionalitate: cu cât faci mai puţin un lucru care îţi cade greu, cu atât acel puţin îţi cade şi mai greu. Ieri am avut un drum în centru. M-a speriat de parcă ar fi fost un oraş sub bombardament. Şi pe deasupra, să nu uităm: Roman, Mihai, Raicu, }oaţi au murit, iar eu mă fâţâi încă pe aici. Bine merci.
@
