Configura}ia generală a canonului literar proletcultist, adunând într-o singură reprezentare vârfurile din toate genurile literare, derivă din configuraţiile particulare pe genuri. Emil Boldan reflectă cât se poate de fidel epoca în sinteza sa de serviciu, realizată în Prezentare succintă a istoriei literaturii române, publicată în volumul V, din 1961, al publicaţiei "Limbă şi literatură", editată de Societatea de Ştiinţe Istorice şi Filologice din R.P.R. Imaginea de ansamblu trebuie confruntată atât cu relieful anterior al valorilor, cât şi cu modificările care apar imediat după 1961. Accentele puse de Emil Boldan sunt însă pe deplin semnificative pentru interesele politice ale epocii proletcultiste în literatură, înţeleasă ca un instrument al ideologiei comuniste, adică al partidului muncitorilor promovând deschis lupta de clasă împotriva burgheziei.

POEZIA îl are ca reprezentant "de frunte" pe Tudor Arghezi, caracterizat anterior, în secvenţa dedicată literaturii interbelice, şi valorificat aproape integral în beneficiul epocii comuniste, sustras misticismului şi protejat de vechile acuze ale lui Sorin Toma, depăşite şi uitate. Tudor Arghezi a devenit în 1961 maestrul suveran al literaturii comuniste, situat în afara oricărui reproş, cel puţin în imaginea simplificată a unei sinteze. În mod curios, după Tudor Arghezi, "personalitatea poetică cea mai puternică" este Mihai Beniuc. A. Toma (mort în 1954), maestrul perioadei staliniste, a fost surclasat, chiar dacă nu cu totul uitat, fiind amintit ca un argument viguros al socialismului militant iniţiat înainte de 1944. În toată evoluţia creaţiei sale, Mihai Beniuc rămâne "acelaşi poet militant, autor al unei lirici predominant combative" (p. 120). Clişeele favorabile ale caracterizării critice îl promovează spre vârful piramidei valorice: pasiunea civică, originea ţărănească ("ridicat din popor"), atitud