Călătoria la pietrele nescrise
o dată pe an, călătorim
după floarea de la capătul lumii
ea creşte solitară atemporal
dincolo de gardul ca un arc de triumf
spre Insula Şerpilor
ninge peste noi cu extază din tărămul
lui BR²
din roua ei apare, în Hiperborea,
în patria mică dintre cer şi pămănt,
tratatul despre număr, despre tine
în acest amar de timp,
cu-n vârf de aripă,
un metagnom scrie şi el,
în subconştientul casei,
la Cartea Revelaţiei
în alt amar de timp,
tu citeşti din Cartea Revelaţiei,
zidit cum stai în clepsidra de floare
ce se scutură dintr-un veac
în altul.
Somnul
trec pe lângă somnul tău
cobor scara şi merg mereu spre o ţintă
de lângă somnul tău
tu mă vezi doar cu ochiul sintetic
de după somn,
cum migrez eu în apele formelor
înspre splendoare
şi merg mai departe
şi-n cele din urmă adorm
cu mâinile-n materia grea
din viaţa de după lume
trec pe lângă somnul tău,
urc scara celor 72 de stări
fiecare stare e-atâta agonie
câtă splendoare.
Anamneză
mă trezeşte sângele; e mereu
pe acolo pe unde eu dorm
este el mesagerul
care umblă pe urmele mele
mă trezesc şi tresar şi urmează
că vreau să adorm iar şi iar
în infinite locuri din timpul
care se sparge de tot
ce eram
şi mă aruncă-n gol această simplă
hematie care moare cu un ecou pierdut
de încăperea goală
nu-i nimeni la nord, nu-i nimeni
la sud
e-aceeaşi agonia, pe miimi de secundă,
într-un hău de splendoare
la orice război pierdut de mine
în lumea largă,
altcineva îmi ocupă grădina
cu steagul unei ţă
