Azi, cînd trăim cu iluzia inimii, o carte ca aceasta, a lui Cioran, te poate, încă, deconcerta. Cartea amăgirilor, apărută în '36, la Cugetarea, e o jupuire în şapte părţi. În genul acelora după care aleargă, bezmetică, trufaşă, adolescenţa, şi pe care vîrstele mai coapte o evită cu un zîmbet reţinut. Sîntem fericiţi fiindcă sîntem ocupaţi, fiindcă din listele cu lucruri de făcut se alege, fără greş, şi cîte o mică victorie, care te scapă de marile întrebări. Nu e timp pentru ele. Nu vreau (iată!) să mă gîndesc ce se-ntîmplă la tot mai rarele gîlceve ale minţii cu sufletul unde, dacă prima nu huruie în gol, al doilea îşi exhibă chinurile. Puse în pagină, cu anume exaltare a stilului, stîrnesc mai mult mefienţă, decît cutremure. Zic asta deşi cartea din faţa mea e subliniată în trei culori.

Însă a te recunoaşte în cuvinte nu-i totuna cu a te recunoaşte în simţiri, iar a diseca, precis ca bisturiul care dezbracă un nerv, emoţiile şi temeiurile lor e-o nebunie pe care vremea noastră n-o mai poate menţine la nivel teoretic. Tentativele de experiment social, prin care, din popoare lîncede, mediocre, s-ar putea scoate, lăsîndu-le să sufere îndelung, cavalerii şi cete de sfinţi sînt simple ipoteze pe care, ştim bine, istoria nu le-a creditat. Nici abolirea suficienţei individuale prin expunerea la dureri nu pare un "program" realizabil. Ce rămîne, atunci, din această filosofie lirică?

Mici analize, portrete de sentiment ca nişte fişe de dicţionar: "Mila este o iubire în oboseală, o iubire în care obiectul ne este exterior. De aceea în milă ne dăm seama atât de bine de condiţia altuia, avem o viziune atât de clară a locului în lume a altei persoane. În milă, noi nu anticipăm nimic, nu dăruim nimic generos, nu transfigurăm deloc; dimpotrivă, luciditatea milei răpeşte orice strălucire la care ar avea drept iluzia oricărei fiinţe." A ocroti această i