S-a vorbit destul de mult, şi avizat, despre cele două valuri ale generaţiei lirice '60 şi despre evoluţia pe care momentele diferite ale debutului editorial au marcat-o încă din start. Poeţii care au debutat mai devreme, la începutul deceniului şapte, au luat rapid locul "modelelor" realismului socialist, impunându-se o dată cu neomodernismul de ei înşişi ilustrat. Exemplul lui Nichita Stănescu este cel mai relevant. Intrând pe scena poeziei noastre, el o schimbă, făcând-o să-i semene şi să se raporteze, de acum înainte, la diversele lui experienţe şi experimente. Lirica românească se abstractizează şi se modulează după viziunile, elegiile, jocurile şi capriciile acestui autor pe cât de original, pe atât de influent. Lecţia despre poezie e ţinută, practic, pe versurile lui.

În schimb, poeţi la fel de originali - dar într-un alt sens liric - precum Leonid Dimov, Ileana Mălăncioiu, Angela Marinescu, Emil Brumaru, lansaţi editorial spre sfârşitul aceluiaşi deceniu, au în epocă o influenţă mult mai redusă. Deşi nimeni nu le contestă valoarea, iar critica le comentează favorabil fiecare apariţie, ei nu ajung la vârful canonului din acea perioadă, şi cu atât mai puţin în conştiinţa publică. Între Nichita Stănescu şi Leonid Dimov, Ana Blandiana şi Ileana Mălăncioiu, Adrian Păunescu şi Angela Marinescu, Marin Sorescu şi Emil Brumaru, poeţii vremii (introduşi în manuale, editaţi şi reeditaţi în tiraje masive, premiaţi, abundent recenzaţi) sunt cei menţionaţi şi aici, şi atunci, primii. Reversul medaliei acestui succes uriaş este uzura, în timp; dacă nu a poeziei ca atare, în mod sigur a imaginii unor scriitori aflaţi multă vreme în prim-plan. După trei decenii, raportul se va schimba. Influenţi, din anii '80 încoace şi mai ales după Revoluţie, sunt tocmai poeţii de prim ordin, dar porniţi din poziţia a doua. Dimov, venerat de "optzecişti", Angela Marinescu şi Em