Ultimele zile ale lui Konstantinos Kavafis, romanul recent al grecului Filippos Filippou, tradus de Elena Lazăr la editura Omonia, e o carte modestă, dar atrage atenţia prin subiect: sfîrşitul unui mare artist, şi cu atât mai mult un artist al cuvîntului, a fascinat, dintotdeauna aş spune, cititori foarte diferiţi. Într-o notă, Filippou se recunoaşte îndatorat realizărilor similare ale unor autori mai celebri: mai cu seamă Thomas de Quincey (Ultimele zile ale lui Immanuel Kant), apoi Antonio Tabucchi (Ultimele trei zile ale lui Fernando Pessoa), dar şi Bernard-Henri Lévy şi Alain de Botton. Poate că meritul de căpătîi al unui roman inegal, cu detalii fericite, care te frapează, oferite de un vast material biografic, oricîte zone de umbră ar conţine biografia lui Kavafis, dar şi cu pagini plicticoase, exasperant de slabe, parcă ale unui începător, este că te trimite la opere mai izbutite (uneori nu cu mult: orice ar atinge, Bernard-Henri Lévy nu are cum să fie decît prolix şi superficial), dar şi la discuţii teoretice. Sunt critici mai vechi care s-au întrebat în ce măsură viaţa unui artist de excepţie poate inspira o operă de ficţiune - din această categorie, îmi vin în minte Călinescu, desfiinţînd în Istorie romane care-l au ca protagonist pe Eminescu, şi, înaintea lui, Thibaudet, cu Le liseur de romans. Discuţii oţioase; rămînem pînă la urmă cu artiştii inventaţi de Proust, Thomas Mann şi de alţi cîţiva, rămînem cu Bergotte, Leverkühn şi Aschenbach.

În cartea lui Filippou, stingerea uriaşului poet grec din Alexandria, privat de uzul vorbirii după un cancer al laringelui şi nevoit să comunice prin scris, este relatată de alt autor celebru - zgomotosul, infinit mai puţin subtilul Filippo Tommaso Marinetti, teoreticianul futurismului, născut în acelaşi oraş. Convenţia propusă de romancier poate fi acceptată, dar lucrurile devin grave când la căpătîiul muribundul