L-am auzit pe Ion Simuţ vorbind în faţa studenţilor săi de la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Impunea respect şi, în acelaşi timp, îi încânta pe cei prezenţi, printr-un amestec de seriozitate ardelenească şi plăcere a jocului. Se simţea că se pronunţă asupra oricărui subiect în cunoştinţă de cauză, că a citit mii de cărţi şi că a reflectat asupra a ceea ce a citit. Dar şi că se amuză în sinea lui, descoperind posibilităţi neaşteptate de sistematizare a informaţiilor, paradoxuri, asemănări între extreme etc.
Spiritul ludic (practicat de altfel cu măsură şi bun-gust), făcea credibil sentimentul răspunderii faţă de literatura română, care altfel ar fi părut demagogic (pentru că aşa pare, din nefericire, la noi tot ceea ce e declarat şi grav). Întrucât mă întâlnesc rar cu Ion Simuţ (ne desparte o distanţă de 600 de kilometri) am înregistrat, surprins, faptul că un critic literar tânăr, aşa cum îl păstrasem mereu în mintea mea, s-a transformat pe neobservate într-un profesor universitar strălucit, capabil să capteze atenţia unei mulţimi fremătătoare de tineri, mai instabilă decât nisipurile mişcătoare.
Apoi, dialogând eu însumi cu acei tineri, am descoperit ce bine pregătiţi sunt, ce respect faţă de literatură au şi, în acelaşi timp, ce liber gândesc, de unde rezultă că respectul lor este real şi nu reprezintă o formă de teamă în faţa a ceva necunoscut. Mi-am spus atunci că e un mare noroc să-i fii student unui critic şi istoric literar ca Ion Simuţ, care, prin modul său de a fi profesor, menţine interesul pentru literatură în rândurile noilor generaţii, situându-se în succesiunea lui G. Călinescu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Mircea Zaciu, Eugen Simion, Nicolae Manolescu. Ca şi marii săi înaintaşi şi contemporani, Ion Simuţ ar trebui - m-am gândit - să aibă şi un grup de tineri în jurul său, care să constituie o şcoală de cri
