Pentru politicianul roman, lumea inconjuratoare se imparte in doua: ai nostri si ai lor. Ai nostri sint puri, cristalini. Ai lor, putrezi, intunecosi. Esti cu mine, trebuie sa ma ridici in slavi. Daca ma critici, esti musai de-al lor... Cind un articol oarecare nu convine cuiva, autorul lui e acuzat mai mult sau mai putin fatis ca a raspuns unei "comenzi". Am intilnit acuza de multe, de nenumarate ori. Ultima data, sa zicem, in legatura cu articolul scris zilele trecute despre biroul unui ilustru europarlamentar iesean. Biroul e situat, daca am inteles bine, in spatele unui bloc din Independentei si a fost inchiriat de numitul europarlamentar de la un coleg de partid, pe o suma oarecare de bani. Prea mult, a estimat din priviri gazetarul. Prea putin, aproape pe gratis, a raspuns (pe "forum"!) gazda. Dupa care a conchis sec, cam in chipul urmator: "Nu ma mira atitudinea semnatarului. Se vede de la o posta ca e vorba de un articol comandat". Asa sa fie oare? Intimplarea merita, cred, un scurt comentariu din exterior. In treacat fie zis, e posibil ca articolul sa nu fi fost ireprosabil. Consimt. E posibil ca autorul sa se fi pripit. Consimt si asta. E posibil sa nu fi discutat cit se cuvine cu miniatul proprietar, de vreme ce acesta a gasit de cuviinta sa dea explicatii amanuntite pe forum (de ce nu in paginile gazetei, nu am priceput...). Accept, in sfirsit, si aceasta posibilitate. Toti sintem supusi greselii. M-a frapat insa, din capul locului, prezumtia de vinovatie cu care pornea la drum proprietarul. El nu lua in calcul, nici pret de o clipa macar, eventualitatea ca autorul articolului sa fi fost, totusi, in nimicnicia lui, de buna credinta. Nu! Ziaristul raspunsese, prin acest articol, unei comenzi precise din partea dusmanilor. De vreme ce reportajul cu pricina pomenea critic personalitati importante dintr-un anume partid, el fusese comandat, fara putinta de tag