Ne-a avertizat din prima şedinţă, cu ton nemulţumit, ce părea că nu admite replică: „Este vorba despre acest copil, pe care trebuie să îl iau de la şcoală. Eu nu pot să îmi las copilul prin curte o jumătate de oră sau o oră, să mă aştepte pe mine!“. Redactorul-şef, un tip prietenos, a privit zâmbitor spre fetiţa care îmbrăca în diverse toalete, pe ecranul unuia dintre calculatoare, o păpuşă Barbie şi a asigurat-o pe colega mea că nu se pune problema ca serviciul să îi perturbe acest program.
După-amiezele în redacţie au devenit mai pedagogice. „Simona, eşti tâmpită?“; „De ce sunt tâmpită?“; „Păi, cum spui, mamă, că în pădure a răsărit privighetoarea? Aici trebuie să spui că au răsărit ghioceii! Deci, privighetoarea nu are ce căuta!“. „Simona, vezi-ţi de treaba ta, dă-mi revista asta! Deci, prunele se coc toamna? Dar gutuile?“. „Scrie! Ştii să faci adunări? Mă laşi să îmi fac treaba? Deci, te rog frumos să faci adunări, da?“. Mai tresăream la câte un ţipăt: „Cum să nu poţi să faci propoziţii cu ghiocel? Poţi să faci o mie de propoziţii cu ghiocel: «Am desenat un ghiocel», «Am visat un ghiocel», «Mi-a adus mama un ghiocel»! Poţi să faci cinci miliarde de propoziţii cu ghiocel!“; „Pot să scriu «Am găsit un ghiocel?»“, întreba fetiţa; „Da, mami, scrie aşa!“, se îmblânzea colega mea şi eu unul eram mulţumit.
În alte zile, lecţiile nu mergeau. „Ce vrei să faci? Să te uiţi la mocheta asta gri? Să o contempli? Să ştii că voi recurge la soluţii extreme şi o să ajung să te bat! Sau mă hotărăsc şi luni te retrag de la şcoală. Acum, de ce plângi?“; „Dar nu plâng!“; „Cum nu plângi, când plângi? Eşti pedepsită!“; „De ce?“; „Pentru că mă iriţi! Eu nu pot să-mi toc nervii în fiecare zi împingându-te pe tine de la spate. Te-ai prostit definitiv!“. Fetiţei îi dădeau, probabil, lacrimile, căci urma: „Cum nu plângi, mă, când tu acuma plângi? Mă şi minţi în faţă! Ce naiba ai d
