Pe măsură ce instanţele internaţionale îşi dovedesc neputinţa de a decide şi de a traduce în acţiune deciziile, numărul organismelor colective creşte. Proiectul Uniunii Mediteraneene a fost anunţat de preşedintele Franţei încă în discursul său de instalare, în 2007. Era evident că pe lîngă preşedinţia Uniunii Europene, în a doua jumătate a anului 2008, acesta era unul dintre punctele centrale ale politicii sale externe. Necesitatea de a apropia ţările din Sud de pe malurile Mediteranei de UE a fost lansată din 1995, în cadrul Procesului Barcelona, sub numele de Euromed. Încă de atunci presiunea islamistă în Alger şi Maroc, dificultăţile ridicate de imigraţie păreau să impună soluţii găsite în comun. Procesul a fost întrerupt atunci de asasinarea prim-ministrului israelian, Yitzhak Rabin, semn că în regiune consecinţele conflictului din Orientul Mijlociu influenţează toate încercările de rezolvare a problemelor economice sau politice.

Iniţiativa lui Nicolas Sarkozy a fost întîmpinată cu suspiciunile care însoţesc de obicei inovaţiile preşedintelui francez, mereu bănuit că inventează simboluri, bune pentru consolidarea soclului propriei statui. Lista obiectivelor concrete este, totuşi, impresionantă: poluarea, interconexiunea pentru energie electrică, accesul la apa potabilă, educaţia, cercetarea, reglementarea fluxurilor migratoare, lupta împotriva terorismului. Blocajele sînt la fel de multe: Cancelaria Germaniei, prin vocea Angelei Merkel, a afirmat că nu vede necesitatea unui organism suplimentar. I s-a alăturat Suedia. La Sud, ţările vizate sînt într-o aprigă concurenţă pentru eventualul loc în conducerea eventualului nou organism; astfel, Uniunea Mediteraneană a devenit Uniunea pentru Mediterana, unde poate fi membră orice ţară a Uniunii Europene; apoi, diplomaţia franceză a produs minuni de subtilitate pentru a-i împăca pe liderii arabi pînă la punctu