...cum adică "ce salvăm din filmul românesc ante-1989?"*. Ce să salvăm, ce este de salvat? În conformitate cu corectitudinea politică anticomunistă - nimic! Ca tot ce s-a realizat "sub comunişti" (expresie tot mai stabilă precum "sub fanarioţi", "sub turci", ceea ce-i dă o distanţă din ce în ce mai puţin emoţională...), nu avem ce salva din producţiile Buftei şi Sahiei. Cu atît mai mult cu cît cinematograful a fost nu numai "arta cu bătaia cea mai lungă" (în viziunea lui Lenin, înscrisă la intrarea tuturor sălilor de cinema), dar şi cea mai bătută de dumnezeii cenzurii şi ai lor lachei. "Viza poliţiei" la un film era şi mai dură decît "bunul de tipar" la o carte. Un film greşit ideologic, o imagine prea neorealistă şi deloc socialistă, o replică în doi peri subversivi puneau în pericol regimul în mult mai mare măsură decît un roman confuz sau un poem dubios. Tot ce era vizual - cinema şi pictură, artele cele mai clare şi mai la vedere - teroriza ideologia la putere. Vorbind şi gîndind visceral - cum stă bine azi anticomunismului - cinema-ul, "sub ăia", a fost o mizerie, un pustiu, o catastrofă. Întrebarea "Ce să salvăm...?" e tipică pentru a o recunoaşte: nimic nu poate fi salvat fiindcă totul era compromis prin "viza poliţiei". Ea nu putea să aprobe decît filmele bune pentru regim. Iar regimul nu putea produce filme bune.

(Pauză de gîndire, urmează o oarecare publicitate.)

Filmul pus în pagină şi deloc în abis de Alex. Leo Şerban, "Vechiul nostru cinema", este, cel puţin pentru mine, unul dintre cele mai anticonformiste şi "incorecte" documentare produse la Dilema veche. El nu numai că "salvează de la uitare" cîteva titluri de valoare - ar fi fost prea puţin, prea romanţios, prea dulceag, cum nu stă în caracterul artistic al celor anchetaţi. Ei ne smulg dintre rigorile acelui neoproletcultism pe dos, care judecă şi urăşte azi valorile comunismului e