Aceste cuvinte mi-au venit numaidecît în minte, atunci cînd am auzit de expoziţia "Hrana care leagă" de la Muzeul Ţăranului Român, o expoziţie în doi timpi. Unul savant-elevat, fiindcă în prima sală amenajată sub acest titlu eşti poftit să urci pe un podeţ de lemn, care urcă în spirală pînă în centrul încăperii. Pe drum poţi vedea, prin nişte ferestre montate în podina de lemn, mesele momentelor-cheie ale vieţii: naştere, nuntă, moarte. Dar şi simboluri ale hranei de sărbătoare creştină şi ale postului. De asemenea, urcat pe podeţ, privirea îţi este atrasă de textele de pe pereţi, tot despre hrană, fireşte. Odată coborît de pe spirala de lemn, pasul următor te duce în al doilea timp al expoziţiei. Timpul mic, cotidian, în care hrana nu mai e privită ritualic. Sau ritualul a coborît şi el în mic, în derizoriu. A doua sală este ca o bucătărie. Cu dulap de vase, cu şorţuri, oale, caiete de reţete, borcane, o maşină de tocat din aceea grea, de fontă, cred, cum au mamele şi bunicile noastre. O sală prietenoasă, simpatică, primitoare. Ah! şi mai ales cu acele adorabile bucăţi de pînză albă, brodate manual cu figuri şi cu texte gen: "Te iubesc, pentru tine mai trăiesc". Am avut şi noi în casă, la Sibiu, asemenea ştergare - n-am ştiut niciodată cum se numesc - şi care nu erau numai decorative, puteau fi folosite, de pildă în loc de mască de chiuvetă. Pe unul dintre ele mi-aduc aminte că scria: "După aburi şi miros, pare-a fi ceva gustos". Să mă întorc la expoziţie. În sala a doua, a timpului mic, poţi zăbovi mult şi bine, fiindcă e plină de obiecte familiare, din bucătăriile trecutului nostru recent. Mă rog, eu aş fi zăbovit mult şi bine, fiindcă mi-am petrecut copilăria şi adolescenţa în bucătărie, pe lîngă fusta mamii. Şi acum bucătăria e locul care mă atrage cel mai mult într-o casă. Acolo mi se pare că se spun poveştile cele mai faine, printre blide şi aluaturi, cre