Ce aţi zice dacă am scoate o revistă care să vă înveţe cum să trişaţi ca să cuceriţi, cu un monstru virtual pe care aţi plătit 20 de dolari, o cetate din World of Warcraft? Dar dacă ne-am apuca de multe alte tipuri de presă?

Ştirea e asta (proaspătă, de pe 9 iulie, dată la unison de ziarele britanice şi franceze, însă trecută lejer cu vederea de toată presa românească): Vivendi devine cel mai mare jucător din industria jocurilor video după ce a cumpărat 52% din Activision. Noul grup are o cifră de afaceri cumulată de 2,9 miliarde de dolari şi depăşeşte în acest fel concurenţa numită Electronic Arts. Întrebarea mea în redacţie, la ziarul la care lucrez, e asta (pregătită de mai multă vreme, e drept, scoasă numai bine de la naftalină acum): "Nu vreţi voi să dăm în pagina generic numită ŤGlorie şi televiziune» şi subiecte care ţin de industria jocurilor video?" (n-am primit un răspuns pînă la predarea articolului). Pînă să primesc un răspuns pozitiv de la ziar, fac, ca de obicei, pasul avangardist în Dilema veche şi mă înham să scriu un articol despre necesitatea unui anumit tip de jurnalism dedicat fenomenului jocurilor video.

M-am amuzat greutatea cu care o struţo-cămilă precum jocurile video îşi găseşte o categorisire clară în presa de la noi. Două dintre articolele mele pe acest subiect au fost îndosariate fiecare după imaginaţia şi spaţiul de manevră ale celor care le-au indexat pe pagina web a ziarului. Un interviu cu şeful celei mai mari ligi europene de jocuri video, Electronic Sports League, a intrat la categoria "Timp liber", altul cu un tînăr român, Sorin Lupu, care face design de personaje pentru jocurile video realizate de către companii precum Microsoft, a intrat la paragraful "Tehnologie".

Jocurile cîştigă teren

Argumentaţia, dincolo de cei aproape 3 miliarde de dolari pe care tocmai i-am pomenit, este după cum urmează. Unele