Acum vreo cîţiva ani, am cunoscut o familie dintr-un oraş de provincie care m-a ajutat să depăşesc unele obstacole birocratice legate de nişte acte. Şi eu, şi ei ştiam că foarte probabil aceea era prima şi ultima întîlnire dintre noi şi m-a surprins să văd cît sînt de drăguţi şi serviabili, fără să-mi ceară ceva sau să aibă măcar în vedere vreun avantaj. Era şi o perioadă în care nu te aşteptai să primeşti ceva pe gratis, omenia era cu totul demonetizată. Văzîndu-mă încurcat că nu pot să mă recompensez, oamenii au folosit o formulă liniştitoare de genul: "Lăsaţi că poate o să avem şi noi vreodată nevoie de dumneavoastră prin Bucureşti...". Ei bine, n-au trecut mai mult de două săptămîni şi, din păcate pentru ei, a apărut acea nevoie de ajutor din partea mea, într-o variantă de urgenţă. Bărbatul familiei, care era poliţist, a avut un accident grav de maşină, iar soţia lui m-a sunat spunîndu-mi că e transportat cu salvarea către Bucureşti, aflat aproape în comă, că ea n-a fost lăsată să-l însoţească şi că va fi dus la un spital de urgenţă din Capitală. Mă ruga să merg acolo, să întîmpin salvarea şi să am grijă de ce se întîmplă cu soţul ei accidentat, pînă cînd vor reuşi să ajungă acolo şi membrii familiei. M-am grăbit să ajung la acel spital, unde am constatat că salvările veneau cu o frecvenţă de-a dreptul sinistră. Eu întrebam fiecare şofer de unde vine. A trecut ceva vreme pînă cînd în faţa triajului a apărut şi maşina care-l transporta pe omul meu. Un brancardier a deschis uşile din spate. Acolo era un bărbat bandajat la cap care gemea. "Îl cunoşti?" - m-a întrebat brancardierul. Am răspuns afirmativ, deşi nu eram foarte convins, şi el mi-a zis: "Păi atunci ia-l!", după care a plecat lăsînd uşile deschise. A apărut şi şoferul care m-a îndemnat la rîndul lui să trag targa afară din salvare. Întrucîtva derutat, dar văzînd că nu sînt şanse să vină altcineva să f