Au turnat ca sa manance o paine, spun cei nevoiti sa recunoasca acum ca inainte de 1989 au facut pactul cu diavolul securist. Prin aceasta paine putem intelege orice: ca altfel ar fi mancat painea inchisorii, ca altfel ar fi murit de foame sau ca painea nu ar fi fost altfel la fel de alba si nu le-ar fi ajuns pe masa de pe tava unei pozitii sociale privilegiate.
Din pacate, aceasta ultima situatie este si cea covarsitor majoritara. E drept, toti au facut rau, unul mai mic sau mai mare, pe o durata mai scurta sau mai lunga, toti au gresit, insa cred ca motivele ticalosiei si, urmarile ei in timp, inclusiv astazi, nu pot fi ignorate. Fac si ele diferenta.
Exista in primul rand cazul celor cu adevarat nevoiti sa colaboreze cu securitatea dupa ani grei de temnita politica sau ajunsi in situatii limita. Nu cred ca, in afara colegilor sai de intemnitare, ar fi avut cineva dreptul sa-l judece pe Alexandru Paleologu, de exemplu, pentru ca a avut o limita a suportabilitatii in fata chinurilor din inchisorile comuniste.
Dupa cum nu cred ca poate fi judecat un tata care semneaza pentru a-si salva fiul torturat cu bestialitate dupa ce fusese prins incercand sa treaca granita spre vest. Sunt experiente extreme care te pot impinge la orice si pe care nu le pot intelege decat cei trecuti prin ele. In plus, oamenii ajunsi colaboratori in urma unor astfel de situatii s-au dovedit, in general, teribil de neperformanti ca informatori, fiind pe parcurs abandonati.
Categoria celor care ar fi ajuns someri daca ar fi refuzat, practic, nu exista. Cine nu voia sa colaboreze era lasat in pace, nu era nici arestat si nici dat afara din serviciu, insa nici nu avansa. Si asa ajungem la a treia si cea mai rea dintre categorii - oamenii care si-au facut din delatiunea criminala un mod de a avansa in profesie si societate, o proptea esentiala pentru a
