Ziarele ne-au informat, de curînd, că Bucureştiul e unul dintre cele mai zgomotoase oraşe din Europa. În materie de rele, puţini ştiu, mai bine ca noi, să se situeze la superlativ. În ce mă priveşte, n-aveam nevoie de presă ca să identific infernul sonor în care trăiesc zi şi noapte. Şi sînt foarte sceptic cu privire la posibilitatea de a asana acest infern. Pentru că rădăcinile lui sînt multiple şi, pe termen scurt, nereformabile. O lege care să ne protejeze de poluarea sonoră nu există şi, chiar dacă ar exista, ea n-ar impune, în lumea românească, mai multă ordine decît oricare dintre legile în vigoare, simple obiecte de slalom şmecher pentru infractorii de vocaţie din jur.

Ar trebui umblat, în primul rînd, la educaţie. Nu doar la cea "instituţională", cît, mai ales, la cea a anilor preşcolari. Românii s-au învăţat, de mici, să vorbească tare. Vocea lor nu mai are registre variabile, discreţii, modulaţii, nuanţe. Totul se rosteşte în acelaşi plan, unul al percuţiei nemiloase. Nu se spune decît ceea ce se poate striga. Rîsul a fost înlocuit de sughiţul măgăresc, ceremonia comunicării s-a redus la un soi de băşcălie răstită. E ca şi cum coardele vocale ale tuturor ar fi devenit nişte odgoane monotone, incapabile să reproducă mai mult de două-trei trepte ale sunetului. Această degenerescenţă e dublată de sentimentul psihotic al unora dintre compatrioţii noştri că sînt singuri în oraş, pe stradă, la restaurant. Că pot, prin urmare, să-şi pună la maximum muzica preferată, că pot vocifera fără să ia notă de prezenţa altora, că pot chiui ca pe cîmp la ora trei dimineaţa. Bucureşteanul de azi e suveran. Se simte bine. Se plimbă prin tîrg ca printr-o ogradă de uz privat: rage, ambreiază viril, înjură, se lăfăie, euforic, într-o mare de decibeli. Cei încă "neadaptaţi" trebuie să se resemneze: să asculte "în direct" manelele care explodează din cîte o bronzată maşi