Sînt o adeptă a turismului serios, "ca la carte", sau chiar după carte, mai bine zis conform ghidului local, conţinînd "lista obligatorie" de monumente ce trebuie "bifate". Toată povestea e cum le bifezi, ştiu... Dar printre incursiuni grandioase sau chiar în timpul lor, se întîmplă multe alte lucruri aparent nesemnificative, dar care le dau substanţă şi realitate. Oricît de mici şi marginale ar fi unele dintre ele, sînt capabile să-ţi schimbe percepţia generală asupra unui loc vizitat sau a altuia, chiar dacă acesta ocupă o poziţie privilegiată în topul 100 al monumentelor lumii.

Aşa mi s-a întîmplat, de pildă, în Verona, unde am nimerit la apusul soarelui, pe o străduţă îngustă, cu bolţi şi colonade, iar rozurile faimoase ale oraşului, despre care tot citisem, s-au dovedit mai mult decît adevărate. Chiar dacă nu am reuşit niciodată să găsesc casa Julietei, învîrtindu-mă fără rost prin pieţe, străzi şi pe lîngă biserici aproape nici una mai nouă de secolul al XVI-lea, am "simţit" oraşul sau i-am prins "şpilul" (sau, mă rog, ceva din el...). Lucru pe care nu l-am simţit la Veneţia, nu ştiu de ce: totul era, şi acolo, dincolo de limita esteticului pe care Bucureştiul drag, dar cenuşiu, ne-o propune zi de zi. Probabil excesul turistic nu foarte plăcut m-a făcut să simt repetiţia faţadelor colorate, cu ferestrele lor ogivale, care se succedau rapid pe lîngă mine, fie că eram în vaporetto, fie pe jos, ca pe ceva apăsător: un decor hiper-realist, într-un film prea frumos... De vină cred că a fost chelnerul de la restaurantul Gigi, care a ţinut să ne arate că Veneţia nu e doar un paradis turistic, ci şi unul al prestatorilor de servicii, ce îi au la mînă pe fraierii entuziaşti din lumea largă... Dar nu e cazul să mai îngroş partitura clientului păcălit: ideea e că Veneţia era asaltată de un turism de proastă calitate. Lucru pe care l-am simţit şi în insulele Mur