* Anca Mizumschi, Poze cu zimţi, cu nouă colaje fotografice de Részegh Botond, prefaţă de Alex Ştefănescu, Editura Brumar, 2008.

Nouăzecistă discretă, greu de găsit în antologii sau dicţionare literare, debutînd - ca mulţi nouăzecişti - în "Cartea cea mai mică" (supliment al revistei studenţeşti numite pe vremuri, ironic, Coco), reluînd demarajul în 1993 cu volumul Est şi apoi, în 1995, cu volumul Opera capitală, Anca Mizumschi este, la al treilea volum, o voce pe cît de neaşteptată, pe atît de tulburătoare. În primăvară, cînd şi-a lansat Pozele cu zimţi, cartea a fost şi prilejul unui concurs de fotografii alb-negru, genul acela de poze retro - tăiate la ghilotină, de dinaintea epocii digitale - care ne mai populează încă, unora, albumele de familie. Nu ştiu cum s-a terminat concursul; prilejul însă, volumul de faţă, este o veritabilă provocare, legată în primul rînd de felul în care intimitatea ultragiată, traumatizată, "subtitrată" pentru uzul exterior se poate articula poetic.

Înainte de orice, Poze cu zimţi e o reconfigurare intimă, o acomodare după traumă, o reteritorializare interioară de după pulverizare, un fel tăios şi fără rest de repliere de sine într-o singurătate (poetică) asumată. Volumul pare astfel structurat încît să coaguleze - într-un prezent ce aduce cu un peisaj sideral de după o explozie devastatoare - două vîrste intime: cea a morţii unei "iubiri imposibile" (dar nu "mai puţin iubire") şi cea a rearticulării de sine. Efectul punerii faţă în faţă - în "cîntece de dragoste şi furie" - a acestor două vîrste, vieţi, viziuni este anihilant, o îngheţare în efigie şi epitaf, urmată de un dezgheţ amoros ce pare acum doar a asigura "materia" pentru o nouă încremenire. Iată - dispuse în oglindă - o "reîncarnare" a iubirii trecute şi un "epitaf" al singurătăţii prezente: "Pe gîndurile care se întind între noi, e atîta substanţă, încît /