Nu ştiu ce părere aveţi despre Barack Obama. De departe, omul are două bile albe deja: a învins în cursa pentru nominalizarea democrată o doamnă pe cît de puternică politiceşte, pe atît de antipatică şi reprezintă alternativa politică pentru un preşedinte actual încă şi mai antipatizat. În plus, apare ca omul proaspăt care călăreşte cu siguranţă senină valul schimbării. Dar, în America, asta nu este suficient ca să cîştigi alegeri. Mai ales cînd contracandidatul este un domn cît se poate de respectabil, cu vastă experienţă politică. În orice caz, campania electorală de anduranţă în care a concurat cu Hillary Clinton a scos la iveală, deopotrivă, marele avantaj al lui Barack Obama, dar şi marele său defect. De-o parte, un farmec electrizant. De partea cealaltă, o vanitate colosală. Iar cursa spre Casa Albă este cu atît mai interesantă, cu cît sensibilitatea publicului american este foarte mare şi pentru una, şi pentru cealaltă, dar cu semn schimbat.
Obama a dovedit că farmecul personal poate învinge maşinăria de partid. Iar de acum înainte, maşinăria de partid va lucra pentru el. Este, fără discuţie, cea mai bună veste pe care o poate primi un admirator al democraţiei directe. Numai că fenomenul popular şi mediatic pe care l-a stîrnit ascensiunea sa uimitoare pare să-i fi furat minţile lui Obama. Sigur, vanitatea nu e deloc ceva nou la politicieni. Sigur, încrederea în sine trebuie să fie cît un munte dacă vrei să treci cu succes prin nesfîrşitele încercări de toate felurile care apar pe drumul spre Biroul Oval. Dar, totuşi, parcă nici un alt candidat nu a mers pînă acolo încît să spună că victoria sa în preliminare "este momentul de care îşi vor aduce aminte multe generaţii de acum înainte şi vor spune atunci a început totul!, căci din acel moment a început să se vindece planeta". Parcă nici un alt candidat din istorie nu s-a apropiat mai mult de tonul mes
