Adevărata problemă cu identitatea europeană nu ţine de înfrîngerile repetate înregistrate de constituţia unională. Este util să ne amintim că nici Statele Unite ale Americii nu au ajuns la federalismul lor robust din prima încercare: a existat o primă republică, pe model confederativ, care nu a rezistat tensiunilor şi disfuncţiilor interne, astfel încît Congresul continental a trebuit să se re-reunească, pentru a da la iveală ceea ce astăzi numim Constituţia Americii. Cei ce refuzau cu încăpăţînare federalizarea au trebuit să renunţe la pasiunile lor autonomiste, acceptînd că numai un guvern central cu o autoritate consolidată putea să facă să supravieţuiască experienţa americană. Făcînd un salt peste secole, putem presupune că pornirile centrifuge ale francezilor, danezilor, irlandezilor ar putea fi stăvilite în momentul cînd se vor izbi de problemele economice şi (mai ales) de securitate generate de structura de decizie laxă, confederativă, care dirijează Uniunea în acest moment.

Problemele Europei sînt însă de altă natură, mai profundă. În istoria înregistrată, nu a existat o structură de putere multietnică şi multiculturală de asemenea dimensiuni care să nu fie dusă înainte de o idee coezivă. De un amalgam de putere, ambiţie şi elan vizionar. Actuala configuraţie pan-europeană nu este, însă, rezultatul unei mişcări interne, "spontane", ci este produsul şi prelungirea patosului american al democraţiei şi egalităţii republicane. Uniunea Europeană nu ar fi existat niciodată fără prezenţa americană în Europa, după cel de-al Doilea Război Mondial. Perioada postbelică de guvernare americană, directă în cazul ţărilor învinse şi indirectă, prin consiliere şi ajutor economic, în ţările eliberate, este fundamentul unificării instituţionale europene de mai tîrziu. Putem înţelege situaţia printr-o paralelă cu istoria noastră: Regulamentele organice introduse de gu