În urmă cu vreo zece ani, un ministru din guvernul Ciorbea a rostit, pe un ton apocaliptic, o frază care a făcut o oarecare carieră în acele vremuri: "Trebuie să evităm bulgarizarea economiei româneşti!". "Bulgarizarea" însemna contaminarea cu haosul din economia ţării vecine, haos provocat de întîrzierea reformelor. Inflaţia ajunsese la 600%, mai multe bănci dăduseră faliment, oamenii îşi pierduseră economiile şi revolte ale foametei apăruseră în unele zone ale ţării. Erau vremurile în care primeam veşti sinistre din Bulgaria, cu familii care puneau mînă de la mînă pentru a cumpăra un pui. Ţara era în faliment şi, după alegerile anticipate din aprilie 1997, autorităţile de la Sofia au trecut la un program dur de reforme, legînd leva de marca germană pentru a asigura stabilitatea monedei naţionale. România se uita de sus la "săracii bulgari", mîndră că la putere a sosit un guvern reformator şi că economia începea să se dezgheţe după perioada de imobilism dintre 1990 şi 1996. Pe la sfîrşitul anilor ’90 şi începutul anilor 2000, situaţia s-a mai schimbat. După reformele economice aplicate destul de haotic de guvernele Ciorbea şi Radu Vasile, România era cea care avea probleme cu şomajul, inflaţia, scăderea nivelului de trai. Era rîndul bulgarilor, care aplicaseră politica de austeritate ceva mai devreme, să fie cu nasul pe sus şi să se uite cu condescendenţă peste Dunăre. Mai mult, cînd ceva mai tîrziu a ajuns la putere guvernul condus de Simeon al II-lea, Bulgaria a avut parte şi de presă internaţională bună (lucru pe care România nu l-a cunoscut mai niciodată, indiferent de eforturile făcute pentru schimbarea imaginii sau crearea unui "brand de ţară").

Codaşe ale clasei de candidaţi la aderare, România şi Bulgaria fuseseră puse în valul al doilea al extinderii UE şi în fiecare an aşteptau cu febrilitate "raportul de ţară", un document în care Comisia Eur