De cîte ori s-a întîmplat să fiu în acelaşi spaţiu cu Bronislaw Geremek, am avut un sentiment de siguranţă morală şi intelectuală. Prezenţa lui, cordială fără excese de familiaritate, calmă, dar fermă, avea darul de a aduce cu sine o garanţie de civilizaţie. La egală distanţă de rigorismul mizantrop şi de relativismul demobilizator, Geremek era, în orice împrejurare, imperturbabil fără placiditate, tonifiant fără exaltare, echilibrat fără paloarea echidistanţei. Vorbea limpede, cu glas mai curînd scăzut, cu o discretă patină vieux jeu. Îmi lăsa mereu senzaţia că nu poate greşi, că viaţa lui, agitată, densă, marcată drastic şi de nazism, şi de comunism, găsise, de la o vreme, un ton mozartian, în care nu resentimentele, nostalgiile şi biografia proprie decideau, ci o judecată senină, dincolo de interesul personal şi pasionalitate. L-am văzut în dezbateri publice, l-am văzut pe cînd exercita oficiul de preşedinte OSCE şi l-am văzut ca ministru de Externe al Poloniei. Spre deosebire de alţi politicieni, de toate calibrele, avea stilul universităţii, al studiului aplicat, al contemplativităţii angajate. În plus - acel aer central-european care îmi era atît de familiar şi care unifica, sub o comună mireasmă, cîteva figuri publice de aceeaşi "obedienţă": Václav Havel, Arpad Göncz, György Konrad, Adam Michnik etc. Nu pot să nu adaug, ca ultim argument al solidarităţii dintre noi, plăcerea împărtăşită a fumatului de pipă, care te îndeamnă să nu te grăbeşti, să sugerezi mai mult decît să spui apăsat, să îndulceşti conversaţia prin lungi pauze fumigene. N-am mai comunicat, în ultima vreme, dar ştiam că ne-am fi putut reîntîlni oricînd şi că am fi avut ce vorbi.

Am mai spus-o: în România ne-a lipsit cu totul, după 1989, tipul de politician întruchipat de Bronislaw Geremek. A avut o timpurie opţiune de stînga, care l-a adus în rîndurile Partidului Muncitoresc Unit Po