* Gabriel Liiceanu, Adriana Bittel, Ana Blandiana, Nicolae Manolescu, Ioana Pârvulescu, Poveşti de dragoste la prima vedere, Editura Humanitas, 2008.
Sînt cel puţin două lucruri care te împing să citeşti această carte: pe de o parte, semnăturile importante, iar pe de alta, reducerea literaturii la o temă esenţială, şi atît de simplă. Pe cel dintîi mizează şi editura: recomandarea de prestigiu atrage ca un magnet. Pe de altă parte, nu "raritatea" invocată mai sus, ci mai degrabă curiozitatea îţi dă ghes: oare ce poveste de dragoste poate scrie Nicolae Manolescu? Sau Gabriel Liiceanu? Ş.a.m.d.
Cartea "celor cinci" e prezentată cu fast, pe patru pagini (conţinînd şi interviuri cu autorii), în revista Elle din luna iulie: aflu de acolo, din spusele lui Nicolae Manolescu, că povestirea lui este una mai veche - scrisă acum douăzeci de ani - şi necuprinsă în nici un volum. Cît despre celelalte patru, ele sînt inedite, scrise "sub presiunea" (de fapt, invitaţia amicală) a directorului Editurii Humanitas, Gabriel Liiceanu. Intenţia pare să fie aceea de a oferi marelui public o literatură aleasă, o alternativă - bazată pe calitate, emoţie şi prestigiu - la tentaţiile comerciale ce asaltează acelaşi public, din diversele zone ale divertismentului.
Prima povestire îi aparţine lui Gabriel Liiceanu ("Crinii din clasa întîi de liceu"), al cărui personaj se îndrăgosteşte la 14 ani de o colegă de clasă. Fata e o prezenţă hieratică - un "şablon" al îndrăgostirii, cu un cuvînt ce-i aparţine chiar autorului - şi ilustrează acea ipostază a dragostei la prima vedere tipică vîrstei adolescenţei: o dragoste inocentă, dublată de o exaltare fizică greu de înţeles pentru protagonist. Băiatul îi propune să moară împreună, învăluiţi de mirosul îmbătător-ucigător al florilor de crin. Un simbol somptuos al primei îndrăgostiri. Al intensităţii, dar şi al stingerii sale, fiin
