Cred că la început a fost întrebarea. Şi poate că mai înainte încă a fost revelaţia paradoxului: intelect şi trup, sex şi metafizică, dincolo de bine şi rău, metanoia, Aufhebung etc. Spre deosebire de alte civilizaţii, cea europeană are condiţia ontologică a trestiei pascaliene: se îndoaie, dar nu se rupe. Aş spune, astăzi, că se altoieşte, dar nu dispare. Trestia europeană are ceva, tot mai mult, din trestia de zahăr sud-americană, din trestiile mlaştinilor de orez (hm...) din Vietnam, dar rămîne trestie şi nu se preschimbă nici în gorun ceauşist de inspiraţie oriental-comunistă, nici în sequoia redescoperit de nişte recenţi intrepizi după secole de uitare, nici în zgîrie-nori american crescut parcă dinspre spaţiu înspre pămînt, nici în fir de iarbă insignifiant în el însuşi, simbol al prospeţimii doar ca pixel de gazon. Trestia este acea fiinţă în care nu te poţi încrede, pe care nu poţi paria. Dar nu de tot. Pentru că trestia este un fenomen de prezent-trecut cu totul special, rar.
Mai ţineţi minte, pe vremea ălora doi, clişeul acela de advertising politic care se numea "îmbinarea vechiului cu noul". În Bucureşti, de pildă, "vechiul se îmbină cu noul". În mare, asta însemna transformarea pe viu a vechiului în nou. Nu era vorba despre o îmbinare statică, un peisaj, ci despre un spectacol, o mişcare. Mahalaua era înlocuită, în anii â80, de circuri ale foamei. "Îmbinarea vechiului cu noul" însemna spectacolul cathartic al demolării mahalalei, însoţită de mirarea de care ne lăsam cuprinşi văzînd transformarea ei în cupola de beton unde urma să stăm la cozi feriţi de intemperii. Dezideratul epocii era, desigur, nou fără vechi - noul pur, măreţ, total.
Acest tip de aculturare - arhitectural, fie, dar în primul rînd mental - este tipic societăţilor colonizate de modernitate, cum este, a fost şi va fi cea românească. Cînd vorbesc despre cultură european
