Dupa 1989 nationalismul a fost substitutul perfect al ideologiei. Simplu, usor de manipulat, maleabil si percutant ca o arma usoara intr-un razboi de gherila, nationalismul – de la varianta hard cu care PRM a defilat in pas de gasca dupa 1991 pana la variantele soft adoptate de celelalte partide – a dominat viata politica romaneasca si i-a determinat principalele repere.
Mai apoi, atunci cand fervoarea nationalista a scazut, caci fricile tranzitiei s-au mai domolit, iar influentele inevitabilei integrari europene au scazut impactul discursului xenofob, a venit randul ortodoxismului sa preia stindardul protejarii identitatii nationale. Ortodoxismul, chiar daca este un subprodus ideologic al religiei ortodoxe, nu trebuie confundat cu acesta.
Preluand de la religie traditionalismul paseist si amalgamandu-l cu doze inegale de nationalism, conservatorism social, xenofobie si antisemitism, ortodoxismul a devenit intre cele doua razboaie mondiale o ideologie influenta intr-o tara in care alfabetizarea ramanea inca o prioritate. Ca BOR nu a reusit intotdeauna sa se delimiteze de aceasta ideologie e o alta poveste.
Prabusirea primului nationalism postcomunist, acel compus ideologic primitiv rezultat din reunirea national-comunismului ceausist cu rudimente ale ultranationalismului interbelic, a dus la raspandirea maladiei in toate colturile spatiului public. Toate partidele au fost afectate de aceasta epidemie, caci nu doar persoanele, ci si ideile si-au gasit refugiul in organismele prea putin rezistente ideologic ale partidelor romanesti.
Disparitia anuntata a PRM, ca si evaporarea acum aproape un deceniu a PUNR nu inseamna si incetarea fenomenului. Din contra, contaminand intregul spatiu politic, vechiul nationalism se transforma si se insinueaza peste tot. Iar ortodoxismul e una dintre vehiculele sale. Renascut ca reacti
