Reuniunea NATO, la nivel inalt, la Bu­cu­resti, din primavara acestui an, a con­fir­mat si a precizat tendintele principale ale politicii Aliantei Euro-Atlantice: extin­de­rea spre Rasarit a democratiei si a valo­ri­lor ei constitutive, conditie indispensabila consolidarii pacii la scara mondiala si abordarii in comun a masurilor de ordin ge­neral, stringente, impuse de stadiul ac­tual al civilizatiei. Summit-ul a manifestat categoric mentinerea initiativei in aria pu­te­rilor democratice si a indicat directiile de desfasurare a acesteia. Incarcatura sem­nificativa, in aceasta privinta, a avut prezenta presedintelui SUA in Croatia - in­diciu al fazei avansate de integrare in Alianta Nord-Atlantica a Peninsulei Bal­ca­nice, cap de pod spre Orientul Apropiat si Mijlociu - si pe tarmul Marii Negre, in perspectiva cooptarii in Alianta a tarilor riverane, aflate inca in afara ei. In etapa ac­tuala, principalul antagonism la scara mondiala continua sa decurga din opo­zi­tia indarjita a Rusiei fata de expansiunea NATO in fostul sau spatiu imperial de care continua sa fie legata prin vaste in­te­re­se si puternice nostalgii. Nemultumire pro­funda a provocat la Moscova si perse­ve­renta Aliantei occidentale in hotararea de a instala scutul antiracheta in Europa Cen­trala, destinat sa acopere intregul spatiu cuprins sub aripa protectoare a NATO. Functia declarat defensiva a scu­tu­lui nu e de natura sa domoleasca apre­hen­siunile Kremlinului, constient de im­pac­tul puternic al acestui nou instrument militar asupra raportului de forte la scara mondiala. La manifestarile iritate si repetate ale nos­talgiei conducerii din Kremlin pentru fostul ei spatiu vital, reprezentantul SUA la NATO a raspuns, de curand, expri­mand dezideratul de a putea saluta, intr-o buna zi, intrarea Rusiei insesi in alianta democratiilor, fireste, dupa prealabila adap­tare a sistemului ei de guvernare la