El nu mai e de mult băiatul înalt, subţire, aranjat şi parfumat. Nici ea nu mai are codiţe ca atunci când s-au cunoscut. Trecerea anilor i-a îmbătrânit fără milă. Necazurile le-au tot dat târcoale: Cristea e acum bolnav, tocmai a ieşit de sub perfuzii, iar pe Vasilica diabetul a lăsat-o fără piciorul drept. Dar au rămas alături vreme de 53 de ani, pentru că, mai presus de toate, s-au iubit.Pe holul căminului de bătrâni, la etaj, o masă stă lipită de zidul rece. De o parte şi de alta, o doamnă şi un domn vorbesc liniştiţi. De ceva vreme, familia Panduru nu prea mai iese din clădire. „Cristea a avut probleme, nu se simte prea bine. Înainte, mai mergeam în English Park, mai făceam cumpărături în piaţă. Dar acum nu mai putem ieşi. Să se facă el bine înainte...“, spune doamna. Îşi ţine mâinile sprijinite de un cadru metalic. Se ridică încet şi deschide o uşă din apropiere. De sub pantalonii kaki închis, trei sferturi, se vede forma piciorului retezat. „Am făcut arterită de la diabet şi a trebuit să mi-l taie. Am stat trei luni în spital atunci. Mi-au tăiat întâi degetele, apoi laba, apoi tot piciorul. În ’94 s-a întâmplat. Era în ajunul Paştelui. A doua zi am intrat în operaţie. Toată lumea petrecea, e... m-am simţit atunci ca Iisus, Care a pătimit şi chinuit atât înainte!“, adaugă femeia intrând în încăpere. Două paturi unul lângă altul şi un covoraş mic între ele ocupă aproape întreaga cameră. Mai e loc de o măsuţă şi două corpuri de mobilă. Câteva haine stau chitite într-un colţ. Se aşază fiecare pe un pat, faţă în faţă.

Înainte, era cofetăria... S-au cunoscut pe când erau aproape copii. „Eu învăţam în ultimul an de liceu. Aveam 17 ani, el 19. Lucra la o uzină, ca tehnician. Ieşeam de la şcoală pe poarta pe unde era instituţia. Azi m-a văzut, mâine m-a văzut, poimâne la fel. Eram o puştoaică şi purtam părul în codiţe“, îşi aminteşte. „M-a atras chipul ei. Er