In 1967, revista Science publica arti­co­lul lui Lynn White, The Historical Roots of Our Ecological Crisis, in care se reprosa iudeocrestinismului faptul de a fi "divinizat" omul si eliminat lumea pa­ga­na, initiind astfel criza ecologica, iar eco­logistul radical A. Leopold sustinea ca se impune abandonarea acestei traditii, care vedea natura ca pe un bun ce ne apar­­­tine si nu ca pe o comunitate la care apartinem. Ca o reactie la o atare pozitie, Biserica Crestina, indeosebi cea Catolica si-a construit treptat o pozitie proprie in pri­vinta crizei environmentale, ajungand pana la a organiza congrese interna­tio­na­le pe aceasta tema, asa cum s-a intam­plat recent la Zaragoza, in cadrul Ex­po­zi­tiei Mondiale a Apei. Papi, precum Ioan Paul al II-lea sau Benedict al XVI-lea, au exprimat pozitii oficiale si au facut gesturi directe in favoarea unei intelegeri cres­ti­ne adecvate a raportului omenirii cu me­diul, ultimul afirmand recent, cu ocazia Zi­le­lor Mondiale ale Tineretului din Austra­lia, nevoia unei "ecologii morale". Doctrina sociala a Bisericii Catolice pro­clama ca atat omul, cat si natura re­pre­zin­ta fructul creatiei lui Dumnezeu, ca aces­tea nu constituie realitati oarbe, fara esenta si fara logos, ci sunt dotate cu au­to­nomie proprie, pe care omul, fiinta li­be­ra si autoconstienta, trebuie sa o des­co­pere si sa o respecte. Numai in masura in care stie si intelege sa se ingrijeasca de sine insusi ca fiinta psihosomatica si so­ciala, omul poate sa o faca si fata de fiin­ta naturii, in privinta careia trebuie sa se manifeste precum un custode grijuliu pen­tru a o gestiona in acord cu esenta si teologia ei. In sfarsit, destinul omului este Dum­nezeu, iar cel al naturii, de a fi casa omu­lui, una in care el este stapan, dar nu ex­ploatator si despot, o casa care ser­ves­te in chip umil omenirea, dar care, din cau­za diferentei ontologice care exista in