Doua catastrofe in ultima saptamana: inundatiile, care au lasat mii de oameni pe drumuri, si Raportul Comisiei Europene, care ne-a lasat pe toti, in fond, in... costumul imparatului din poveste. si in primul caz, si in cel de-al doilea vina e a noastra. Nu ca s-ar fi putut preveni ploile absolut neobisnuite, doar ca s-ar fi putut ridica digurile la patru metri sau mai mult, asa cum se face acum, in pripa si cu mijloace improvizate (saci cu nisip), mai de mult si definitiv. S-ar fi putut deplasa si asezarile omenesti, satele acelea din luncile inundabile, pe terenuri mai sigure. Daca ar fi trebuit cumparat teren, statul putea face acest efort, asa cum face cu autostrazile, decat sa achite cu taraita si cu efecte infinit mai slabe despagubiri si ajutoare insuficiente pentru sinistrati. Pentru ca, asa cum se procedeaza la noi, prefecturile, primariile, consiliile judetene sau comunale vor plati pana la sfarsitul zilelor lor pentru a furniza sinistratilor paine si apa minerala, iar suma finala va fi intotdeauna mai mare decat aceea care ar fi fost necesara, o singura data, pentru indiguirea raurilor si eventuala stramutare a localitatilor amenintate. Sigur, cum bugetele locale si cel national nu sunt date o data pentru totdeauna, ci, si ele, cu taraita, pare mai simplu asa: dam in fiecare an cate ceva, niste pomeni acolo, dar macar nu se face marele efort.
Dar la oamenii aceia ramasi fara adapost si fara tot ce agonisisera – unii, intr-o viata intreaga – nu se gandeste nimeni? Raspunsul este clar si hotarat: nu, nu se gandeste. Asa cum nu s-a gandit nici regimul Ceausescu atunci cand, in 1970, dupa inundatia cea mare, a luat hotararea orala si, pesemne, si scrisa – dar ce conta scrisul atunci? – de a se indigui raurile etc. si pana la urma nu s-a facut nimic. Ajutoarele externe vor fi venit, dar au luat alte cai, exact ca banii europeni de azi. Cum si du
