„Asta-i tot ce pot face tinerii pentru bătrâni: să-i şocheze şi să-i ţină la zi cu realitatea“, scria, într-o vreme, George Bernard Shaw. Pentru femeia de 68 de ani, cu părul încărunţit şi trupul măcinat de tot soiul de boli, de la ulcer cronic la hipertensiune arterială şi leucemie, viaţa n-a fost decât o surpriză.După ce a plecat din oraşul în care s-a născut, fugind de un fost ginere ameninţător şi de singurătate, Georgeta Iancu nu-şi doreşte acum decât să nu moară pe drumuri. Are o palmă de pământ, dar îi lipsesc bănuţii să-şi ridice o cămăruţă, „o magazie în care să închidă ochii liniştită“. Nu-şi doreşte nici tratamente, nici operaţii, ci doar să moară cu sufletul împăcat, ştiind că n-a lăsat pe drumuri o fiică şi o nepoţică pe care o iubeşte ca pe ochii din cap: „Acum un an am făcut nişte operaţii şi am stat în salon cu o fată. Avea 22 de ani şi era gravidă în luna a opta. Avea leu-cemie şi medicii se chinuiau s-o ţină în viaţă, să poată salva măcar copilul. Atâta suferinţă şi tinereţe! Eu, la 68 de ani, ce să mai pretind?“. Vorbeşte liniştit, parcă ar povesti un film. Filmul vieţii altcuiva. Priveşte în gol, cu gândul în altă parte, poate în salonul cu fata bolnavă sau poate într-un loc mai liniştit, fără atâta suferinţă. Are faţa roz şi o voce molcomă, de parcă n-ar fi de prin locurile acestea. S-a născut însă şi a trăit în Craiova. „Acum locuiesc cu chirie chiar pe locul unde am avut casă, unde am copilărit. Şi mai am vecini dintre cei care au stat în cartier cu mine pe când eram tânără“, spune femeia.

De teama unui bărbat Amărăciunea Georgetei Iancu a pornit dintr-o alegere. Una nefericită, pe care oricine o poate înfăptui la un moment dat în viaţă: „Am rămas pe drumuri în anul 2000. Fiica mea cea mare s-a căsătorit cu un bărbat, un om rău cum s-a dovedit. Cum a intrat el în casă, au început necazurile. Ne bătea pe toţi, chiar şi copilul. La un