Justitia de aici e monitorizata ritmic, in vreme ce in Italia sute de procese de coruptie pot fi suspendate peste noapte, fara ca acest lucru sa duca la vreo reactie europeana. Exista tari vesnic bune si tari vesnic sub semnul intrebarii?

Nu este titlul pe care îl gîndisem iniţial pentru editorialul de astăzi. Este titlul unei cărţi publicate în 2007 de actualul comisar pentru Justiţie, Jacques Barrot, cuprinzînd un comentariu referitor la relaţia dintre francezii care refuzaseră Tratatul Constituţional în 2005 şi Europa Unită.

Am ales şi eu acest titlu pentru că el riscă să definească opiniile românilor în legătură cu Uniunea Europeană, după intrarea în Uniunea Europeană.

Ultimul raport al Comisiei europene privind justiţia din România a fost comentat în fel şi chip, în ţară şi în străinătate. Despre raport am scris şi eu, şi nu voi repeta cele scrise. Dar mi se pare util să încercăm acum cîteva concluzii mai generale, depărtîndu-ne pentru o clipă de detaliile textului în sine.

Relaţia României cu Europa instituţională e abia la început, şi orice început e marcat de stîngăcii sau inadecvări, de o parte şi de alta. Dar relaţia României cu organisme de monitorizare de tot felul e mai îndelungată. Practic, ea a început o dată cu postcomunismul. Ne-au monitorizat pe o problemă sau alta, într-o perioadă sau alta, Consiliul Europei, FMI, NATO, Banca Mondială şi, nu în ultimul rînd, UE.

Mereu, aceste monitorizări au fost privite foarte serios în România şi la nivelul clasei politice, şi la nivelul analiştilor. Ele s-au bucurat de o anume prezumţie de seriozitate pentru că veneau dintr-un spaţiu pe care îl ştiam mai ferit de balcanismele ce deformează realitatea şi mai atent cu abordările profesioniste şi reci. Pe de altă parte, România depindea, într-un fel sau altul, de relaţia cu acele instituţii şi co