Frica de straini, mai ales de strainii din imediata noastra vecinatate, a fost cultivata in tranzitia autohtona dupa un model lansat la inceputul anilor ’90 de Ion Iliescu si laboratorul sau de experimente sociale. Dupa conflictul interetnic din Targu Mures, planificat atent de la Bucuresti si in care au murit sase oameni si au fost raniti peste 300, strategia noii puteri de invrajbire a romanilor si maghiarilor a devenit clara. Diplomatia pusa in slujba acestei politici s-a concentrat in aceeasi directie, alimentand fobia antiungara pentru urmatorii ani. "Pericolul ungar" a devenit marota Bucurestiului ori de cate ori atentia electoratului trebuia deturnata de la crizele economice sau de la derapajele democratice. Puterea politica inoculase in subconstientul colectiv ideea ca vecinii de la vest ar vrea sa ne ia Ardealul, iar sondajele de opinie facute in primul deceniu postdecembrist scoteau la iveala ca oamenii se tem cel mai mult de un razboi, frica accentuata, desigur, si de conflictele care au dus la destramarea Iugoslaviei.

Politicienii autohtoni care au condus Romania pana in 1996 s-au folosit de raboaiele din jur pentru a-si conserva puterea, infricosand populatia cu precedentul iugoslav, prezentand scenariul ruperii Transilvaniei de tara, inventand intamplari prin care ungurii puneau la cale dezmembrarea statului. Pana recent, in fiecare an Raportul Serviciului Roman de Informatii parea sa aiba o rubrica fixa in care enumera pericolele venite dinspre Ungaria sau dinspre minoritatea maghiara. Chiar si in 2001, ministrul de Interne de atunci, Ioan Rus, avertiza ca in regiunea Harghita-Covasna are loc disolutia institutiilor statului. Isteria antimaghiara ca politica de stat si de partid a luat sfarsit in 2002, o data cu aderarea Romaniei la NATO, desi lucrurile au inceput sa se relaxeze inca din 1997, cand UDMR a primit fotolii guvernamentale